În Puncte de reper în istoria literaturii române (Editura Limes, 2022), criticul și istoricul literar Nicolae Oprea „inițiază“ o bibliotecă de conjunctură, cu nume de autori și de opere, reținute după gustul propriu, după logica universitarului care se „confruntă“ cu o generație cititoare care are nevoie de o îndrumare punctuală. De aici, un aer didactic este imprimat eseurilor critice, o detectivistică critică operează pe epoci și pe grupări literare pentru a extrage valorile cu adevărat canonice, pentru a le fixa în conștiințele generațiilor tinere. Nicolae Oprea caută să definească ideile importante care pot fi asociate unei opere, cartea fiind un adevărat ghid de cum trebuie și de cum poate fi receptată literatura română de la Eminescu încoace. Prima parte a cărții este dedicată clasicilor, începând, firește, cu Mihai Eminescu. Nicolae Oprea „glosează“ pe seama operei acestuia, urmărind evoluția receptării poeziei eminesciene de la o epocă la alta, în raport cu eforturile specialiștilor și a împătimiților de a realiza o „integrală Eminescu“. Lui Alexandru Macedonski îi dedică, de asemenea, două eseuri, despărțind în opera acestuia apele romantismului de cele ale simbolism-parnasinismului, demonstrația recurgând la concluzia că poetul nostru este un adevărat înnoitor al limbajului, un promotor al sensibilității poetice sincrone celor din alte culturi europene.
Caragiale este același „contemporan al nostru“, „mofturile“ acestuia făcând istorie de un secol și jumătate în societatea românească. Este adus în discuție „studiul mitologic“, în fapt o parodie, intitulat Moftul – Studiu de mitologie populară în care vrednicul nostru înaintaș spune, între altele, despre moft: „De dânsul este legată viața mai tutulor popoarelor. Mare parte din faptele eroice, judiciare, familiare, didactice, religioase, regale șcl. au fost săvârșite numai și numai cu ajutorul acestui teribil demon sau al acestui nostim zeu“. Liviu Rebreanu este analizat, în două eseuri consistente, mai ales prin opera sa „periferică“, între ele romanele Jar și Gorila, care nu au beneficiat la vremea lor de o atenție critică deosebită, dar și prin paginile de jurnal în care se găsesc cheile de lectură ale operei, până la delimitarea „cronotopului“ rebrenian, în definirea lui Mihail Bahtin. Romanul Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu se bucură de un studiu bine argumentat în favoarea caracterului inițiatic al acestuia, îmbinând „organic istoria cu ficțiunea“.
Un capitol distinct este dedicat artelor poetice din literatura românească postbelică, cu accente deosebite pe poeticile „unor“ Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Pillat, Ion Vinea, Vasile Voiculescu și Gellu Naum. Ceea ce este de remarcat, la fiecare dintre cei vizați Nicolae Oprea reduce arta poetică la un element simbolic, definitoriu, bine argumentat, cum ar fi „florile de mucigai“ la Arghezi, „marea trecere“ la Blaga, „plumbul“ la Bacovia, „amurgul“ la Pillat, „îngerul“ la Vasile Voiculescu sau „supra-lumea“ la Gellu Naum. Utopiile, antiutopiile și distopiile din literatura română sunt ilustrate prin trimiteri la I. L. Caragiale, Ion Ghica, Vasile Voiculescu, Paul Goma dar, mai ales, la I. D. Sîrbu a cărui viață s-a transformat realmente într-o distopie, „anatomia istoriei“ mutând sensul semnului normalității în oricare dintre manifestările acesteia. Eseul „Închisorile lui I. D. Sîrbu“ este o ilustrare a vieții unui intelectual inadaptabil în mijlocul societății românești devenită o carceră, ale cărei ziduri sunt omnipre zente la orice nivel al viețuirii/ supraviețuirii. În această lume mo dificată, disto pică, transcen dentul devine terestru, îndrăcit chiar, după cum o spune, cu amărăciune, în jurnal, I.D. Sîrbu: „Tovarășul dracu este alter ego-ul meu dialectic, lui îi adresez întrebările la care nu am răspuns și îndoielile ce mi se par fără speranță sau noroc“. Dosarul dedicat „Cercului Literar“ de la Sibiu este o punere „în acord“ a evenimentelor, a personalităților și a datelor care au dus la con stituirea și recu noașterea acestuia cu ceea ce a generat în timp, până la nivelul actualității literare. Radu Stanca, Ion Negoițescu, Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă sunt „portretizați“ prin prisma „principiilor cerchiste“ care se regăsesc în opera și în atitudinea lor în plan public.
După o susținută carieră de critic și istoric literar, Nicolae Oprea face prin acest compendiu critic dovada că există pe lumea asta (și) profesiunea rară de „îndrăgostit/ împătimit de literatură“ pe care o onorează cu o rară devoțiune.