Minciună şi adevăr

Ca orice om normal, am vrut să știu când sunt mințit și când mi se spune adevărul. Spre dezolarea mea, nu am putut niciodată să fac deosebirea. Pe de altă parte însă, înțeleg foarte bine care este mecanismul de producere a minciunii. Minciuna nu are în constituția ei nimic spontan. E ceva prelucrat, premeditat, ceva dinainte pregătit pentru a fi livrat acelora sortiți să fie duși de nas. Toată minciuna comunistă, bunăoară, a fost elaborată în laboratoarele speciale ale propagandei. Aici a fost șlefuită pe toate fețele pentru ca niciun cuvânt să nu fie folosit la întâmplare. Sistemele politice, de la cele totalitare nemiloase până la cele democratice, demagogice și nerușinate, își perfecționează metodele de manipulare a maselor într-un mod sistematic și câtuși de puțin aleatoriu. Lor, sistemelor, nu le scapă nimic de sub control. Pentru a pune stăpânire pe mințile oamenilor și a-i determina să gândească așa cum vor ele, recurg la cele mai diabolice instrumente psihologice. Minciuna este o creație a psihologiei, ajunsă la un înalt rafinament.

Ne întrebăm atunci ce se întâmplă cu adevărul. Față de minciuna ultraperfecționată, adevărul este, cum s-ar spune, în pielea goală. Vulnerabil, fără vestmânt de protecție, are puține șanse de-a-i convinge pe oameni. Istoria a dovedit că popoarele pot fi mult mai ușor mințite decât conduse spre adevăr. Iar explicația acestei situații paradoxale este foarte simplă: Adevărul e ceva spontan care se exprimă așa cum ai respira. Nu poate fi „construit“, deoarece el comunică doar ce este văzut și trăit. Omul care spune adevărul și nu minte este, poate, omul ales de Dumnezeu, asupra căruia diavolul nu are nicio putere. De altminteri, în aceasta constă și forța spovedaniei. Mărturisirea nu poate fi în niciun fel măsluită. Minciuna, în schimb, este unsă cu toate pomezile. Au fost numeroase cazuri de persoane care ducându-se la preot și spunând tot ce știau, au furnizat astfel informații pe care preotul, năimit de Securitate, le-a vândut acesteia. Așa au fost arestați oameni care altfel nu ar fi fost prinși. Cu alte cuvinte, persoane care, sub tortură nu trădau nimic, la spovedanie spuneau tot. Îi mâna forța adevărului care trebuia comunicat așa cum era. Evident, ei nu se gândeau că informațiile lor pot fi folosite, Nici nu concepeau așa ceva. Diferența dintre minciună și adevăr nu constă, așadar, numai în conținut informațional, ci în atitudinea spirituală pe care poți s-o ai față de propria condiție umană.

Noi trăim acum în epoca „fake news“, ceea ce ne întunecă mintea și ne pune în situația de-a nu mai face diferența dintre minciună și adevăr. Sau le luăm pe amândouă în amestec. Dar acela care dezinformează ce fel de om mai este? Cuvintele evanghelice „eu sunt calea, adevărul și viața“ ce pondere mai au? Răsturnând enunțul, putem spune că lumea de acum este „fundătura, minciuna și moartea“. Și dacă nu ne gândim neapărat la moarte, atunci, cu siguranță, putem folosi alt cuvânt: mutilarea. Lumea actuală este o lume mutilată de minciuni, dar mai presus de orice este lumea care, din cauza propriei degradări, nu mai poate lua nimic în serios și nu mai poate face niciun angajament profund. Mulți privesc războiul din Ucraina cu o detașare vecină cu nesimțirea. Cum se spune, numai dacă-ți ia ție foc apartamentul, crezi că există incendiu. Altfel nu te interesează. Ce înseamnă asta? Că suferim o înstrăinare acută și nu se știe cât vom mai putea ignora triada fundamentală amintită mai sus: calea, adevărul, viața. Aceste trei cuvinte corespund și virtuților tot în număr de trei: credința, iubirea, speranța. Speranța, dintre acestea, fiindcă are o rezonanță escatologică, pare cea mai nimerită în asemenea clipe. Oamenii SPERĂ că războiul, totuși, va lua sfârșit. Dar odată pacea reîntoarsă, cu ce o umplem? Un război criminal nu devine aproape sinonim cu o pace vidă? Asta e problema. Ce facem cu pacea? Cum s-o sărbătorim presupunând că nu ne-a uitat și că într-o bună zi va reveni? Cred că toate nenorocirile cad pe capul nostru, fiindcă de aproape optzeci de ani încoace, de când s-a terminat Al Doilea Război Mondial, nu am știut ce să facem cu pacea. Am luat-o de gata, fără să înțelegem că de fapt ea este un dar formidabil. Am avut în schimb „Război Rece“, apoi „pace rece“, dar pacea ca o locuire a Domnului printre oameni, nu. Erupția vulcanului ruso-ucrainean arată tocmai aceasta. Am ignorat pacea, fiindcă am ignorat ființa noastră spirituală. Poate suna banal, dar așa e și adevărul. Comunicat simplu, precum o spovedanie în care nu-ți cauți cuvintele și spui numai și numai ce ai pe suflet, adevărul exprimă o dezarmantă banalitate. Doar că aceia dintre noi prețioși, snobi, „complicați“, strâmbă din nas. Ce e pentru ei adevărul? Un cuvânt tot așa cum și minciuna e tot un cuvânt și atât. Iată unde am ajuns. La o echivalență incredibilă. Așa cum am spus, adevărul nu se deosebește de minciună DOAR printr-o sumă de informații, ci și prin forța mărturisirii care face din fiecare mărturisitor un vas al Domnului. Criminalii nu sunt criminali numai pentru faptul că au omorât. Ei sunt cu atât mai vinovați, pentru că nu-și recunosc vina și poate că nici nu sunt conștienți de aceasta. Ei, culmea perversiunii, cred că fac bine. De la Hitler, să zicem, până la Putin, trecând și prin Pol Pot, criminalii cred în „binele“ pe care-l fac. Și tot mai mulți sunt aceia care li se alătură. Există o solidaritate formidabilă a falsificatorilor și, evident, a mincinoșilor. Ei țes o pânză de păianjen, web-ul, nu-i așa?, din care nu mai scăpăm. Cei care spun adevărul sunt , exact invers, singuratici. Înainte erau prigoniți, acum sunt ignorați deoarece actualii ideologi au considerat că ignorarea e mai nocivă decât prigoana. Dar poate, în vremurile actuale, așa și trebuie. Ignorat, capeți o noblețe a solitudinii pe care nicio ofensă nu ți-o poate macula.