Ce deosebește prietenia de dragoste? Care sunt cele mai redutabile obstacole ce stau în calea prieteniei? Cum se rupe o prietenie? Ce înseamnă un prieten adevărat ? Cum întreții o prietenie astăzi, în epoca internetului? La aceste întrebări – și la multe altele – încearcă să răspundă Bernard Pivot într-o carte încântătoare, cu pagini de confesiune și cu altele de reflecție incitantă, carte intitulată Prieteni, dragi prieteni (Allary Éditions, 2022). În prietenie nu trebuie să faci promisiuni, nici jurăminte, nu ai nevoie de ceremonii laice ori religioase, o prietenie începe printr-un elan de curiozitate, de simpatie, chiar de admirație. Situând prietenia deasupra iubirii (La Rochefoucauld: „Oricât de rară ar fi dragostea adevărată, ea e mai puțin rară ca adevărata prietenie“), Pivot știe, totodată, că multe prietenii se sting de la sine. Alteori prietenul se dovedește un fals prieten, iar comportamentul lui nedemn riscă să lase răni adânci. Pivot citează o maximă a lui Chamfort: „Există pe lume trei feluri de prieteni: prietenii care te iubesc, prietenii cărora nu le pasă de tine, și prietenii care te urăsc“. Când o prietenie dă tot mai multe semne de oboseală, unei rupturi brutale e preferabilă (din considerație pentru cel care ți-a fost prieten) o înstrăinare progresivă, fără șocuri. Iar aici nu se putea ca Pivot să nu citeze acest extraordinar pasaj dintr-o scrisoare a lui Proust către prietenul său Antoine Bibesco: „De multă vreme ar fi trebuit să fim certați. Ați depășit infinit timpul maxim pe care eu îl acord prieteniilor mele. Trebuie să ne certăm repede“.
Eseistică superioară, pe cât de rafinată pe atât de dezinvoltă, cartea lui Pivot e un excelent pretext pentru reverii și rememorări. Evident că, pe măsură ce înaintam în lectură, îmi aminteam de propriile mele experiențe în ce privește prietenia. Am fost o persoană sociabilă și, cred, îngăduitoare cu defectele altora. Altfel, prieteniile mele au evoluat, ca la atâția alții, în funcție de fiecare etapă a vieții. Pe prietenul meu cel mai bun din liceu l-am întâlnit de multe ori după aceea, mai ales că ajunsese redactor la o revistă ieșeană, dar nu am mai regăsit „chimia“ care ne apropiase în adolescență. De câțiva colegi de facultate am rămas legat până astăzi (ba chiar foarte legat, întrucât printre acești colegi se numără și soția mea). Un coleg de generație, dar student la Fizică mi-a devenit ceea ce numim, uneori cu prea mare lejeritate, prieten de-o viață. După terminarea studiilor universitare, lucrurile s-au complicat. În mediile academice și literare ai mai curând amici decât prieteni, la care se adaugă întâlnirile întâmplătoare dintre care unele pot fi memorabile. E uimitor totuși cât de ușor se întrețineau contactele umane într-o vreme când nu existau nici telefoane mobile, nici poștă electro nică nici rețele de socializare. Am frecventat intermitent boema artistică, neputându-mă acomoda cu un stil de viață incompatibil cu firea mea mai așezată (deși „ne bunii“ de tot felul am tot comis, slavă Domnului !). Am cu nos cut scriitori, pictori, actori, am legat prietenii efemere. Am fost apropiat de persoane mai în vârstă ca mine, dar și de altele sen sibil mai tinere. Am deplâns moartea unor oameni de care eram atașat, am regretat plecările celor – tot mai numeroși – care s-au stabilit în străinătate. Pe măsură ce am îmbătrânit, prietenii s-au împuținat și au devenit scumpi la vedere. Pe un prieten drag, la care țin enorm, îl văd rar (el e la București, eu la Iași), schimbăm însă în permanență mesaje pe mail. Tot e ceva. La fel cu un prieten de dată recentă care e hăt-departe, la Timișoara.
Nu au lipsit, firește, dezamăgirile, unele cu totul neașteptate și cu atât mai dureroase. Inexplicabilă a fost răsucirea cu 180 de grade a cuiva pe care îl consideram un prieten fidel și sincer, cu atât mai mult cu cât trecusem împreună prin situații complicate. Până în 1989 a fost impecabil. Și-a schimbat atitudinea spre sfârșitul anului 1990 și, curând, prietenia pe care mi-o arătase s-a transformat într-o ură cumplită, cu manifestări de-a dreptul patologice. Răspândea tot soiul de aberații și de calomnii despre mine, răstălmăcea totul, făcuse o fixație maniacală, nu mai avea nicio frână în delirul său. Eram consternat, mai ales că nu aveam ce să-mi reproșez, mă comportasem întotdeauna corect față de el, îi luasem apărarea atunci când fusese atacat și nedreptățit. Toată această poveste penibilă a rămas un mister și mi-a trebuit un efort de voință ca să nu-mi mai fac sânge rău.
Dar enigmatice pot fi și niște întâmplări în aparență banale. În perioada stagiului militar, adică în prima jumătate a anului 1968, m-am împrietenit cu Petru Popescu, coleg de pluton și proaspăt absolvent al secției de Engleză de la București, tânăr scriitor care începea să-și facă un nume. Inteligent, cultivat, șarmant, seducător, Petru reușise încă de pe atunci să fie antipatizat de mulți, având reputația că e arogant și plin de sine. Defectele lui nu mă deranjau, aveau întâietate calitățile. Am rămas prieteni și îl vedeam destul de des, stăteam la el când veneam la București, era pentru mine o prezență tonică. Că alții îl detestau am văzut atunci când l-am însoțit la o ședință de cenaclu la Uniunea Scriitorilor, unde Petru a citit un fragment din romanul în pregătire Prins, iar Ion Negoițescu a citit poezie. Ședința era condusă de Dumitru Țepeneag, iar dacă Negoițescu a cules numai elogii, Petru a fost pur și simplu, desființat de câțiva tineri scriitori, printre ei – sper să nu mă înșel – Iulian Neacșu și Vintilă Ivănceanu. Prins (1969) a avut mare succes, Petru a început să călătorească în străinătate, ne vedeam mai rar, iar după ce a rămas pen tru totdeauna în Occident (în 1974) nu ne-am mai întâlnit niciodată.
În februarie sau mar tie 1990 am dat nas în nas, pe Calea Victoriei, cu un scriitor pe care îl apreciam (și îl apreciez) mult, fost disident, obligat să emi greze la mijlocul anilor 1980. Îl cunoscusem destul de bine și avusesem relații cordiale. Înainte ca să zic ceva, m-a interpelat abrupt: „Salut, tot mai ești prieten cu Petru Popescu?“
Știa prea bine că nu mai aveam cum să fiu prie ten cu Petru Popescu, și chiar dacă aș fi fost, ce rele vanță avea asta?
Simt și astăzi gus tul amar pe care mi l-a lăsat unica noastră întâlnire postdecembristă.