Facerea și sfârșitul lumii

Am citit recent romanul lui Cormac McCarthy, Drumul, în traducerea Irinei Horea, apărut la Humanitas Fiction în 2009. Romanul e o distopie, cu atât mai alarmantă astăzi, când războiul lui Putin ne aduce, în fiecare ceas, în fața ochilor imagini de sfârșit de lume și când pericolul folosirii armelor nucleare plutește ca niciodată în aerul planetei noastre. Drumul imaginează o lume postapocaliptică. Un tată și fiul lui, copil încă, traversează deșertul de cenușă rămas de pe urma unei catastrofe globale, căutând nici ei nu știu ce, poate o oază de umanitate încă intactă. De jur împrejur, o natură calcinată, fără vreo făptură vie, nici animale, nici păsări, nici plante, orașe complet distruse, case abandonate și jefuite de rarii supraviețuitori, cadavrele arse ale foștilor locuitori, răspândite peste tot. Tatăl și fiul își văd de drum, fără să știe ce s-a întâmplat cu lumea lor, nici când au pornit pe această cale fără sfârșit și nici unde vor să ajungă. Au parte de evenimente teribile sau norocoase. Spre disperarea copilului, tatăl e silit să împuște un tâlhar la drumul mare și să-l lase despuiat pe altul, ca să nu fie urmăriți și prădați. Câteodată găsesc resturi de alimente conservate și de apă potabilă, dovadă că oamenii își luaseră unele măsuri de precauție, dar cea mai mare parte a zilelor suferă de foame și de sete. Din orice le cade în mână, tatăl făurește unelte rudimentare, dar utile, reușește să facă focul cu un amnar improvizat sau să aprindă lumina muind o cârpă în gazul rămas pe fundul unei canistre ruginite. Ceea ce îi este însă cu neputință, este să recreeze din cenușa lumii vechi o altă lume. O cenușă din care nici Pasărea Phönix nu poate reînvia.

Citind distopia din secolul XXI a lui McCarthy, mi-am amintit de o utopie din secolul XIX, și anume de romanul lui Jules Verne, Insula misterioasă. L-am citit prima oară în copilărie, ca pe, firește, un roman de aventuri. Reluându-l prin 1976, mi-am dat seama că e vorba în el de ceva mult mai important decât crezusem la 12-13 ani. L-am considerat într-una din Teme drept o utopie a recreării societății moderne, capitaliste. Un grup de americani, de rase, de profesii și de vârste diferite, naufragiază pe o insulă pustie, necălcată de picior de om, și sunt nevoiți să ia totul de la capăt, să-și creeze condiții de viață prin orice mijloc, inclusiv acela al imaginației. E vorba, așadar, nu doar de a recrea o tehnologie, ci de a crea lumea modernă din nou. Proiectul le reușește, folosind la ma ximum ceea ce le oferă o natură viguroasă și sănătoasă, ca și o bogată experiență.

E aproape de prisos să spun ce deosebește distopia lui McCarthy de utopia lui Jules Verne. Lumea se poate face de mai multe ori, dar se distruge o singură dată. Optimismul burgheziei în ascensiune, de care romancierul francez dă seama atât de superb, lipsește cu totul din romanul americanului, al cărui sumbru pesimism este, în schimb, caracteristic ultimelor două secole, în care, cu toate progresele tehnologice excepționale, omul pare mai degrabă dispus să se lase cuprins de spaima sfârșitului lumii decât de aceea a facerii ei.

Erată. Criticul francez la care fac referință în editorialul de săptămâna trecută se numește Jean-Pierre Richard, nu Jean-Paul Richard. Eram probabil cu gândul la Jean-Paul Sartre. Scuze cititorilor. (N.M.)