De curând, am găsit în cutia mea poștală un plic mare, format A4, înăuntrul căruia se afla o cărticică subțire și ușoară ca o frunză veștedă desprinsă de pe ram…Cărticica mi-a adus aminte de o splendidă poezie scrisă de Mihai Ursachi în anii săi de tinerețe, pe care o reproduc: „Iar poezia aceasta am scris-o/ la o pădure, pe frunze gălbui de arțar.//Fără figură de stil,/cu o cerneală imperceptibilă.// Doar căprioarele, când rumegă frunzele scrise,/lăcrimează și tac.“
Pe plic, am văzut scris numele meu, am deschis și cartea, crezând că voi da și peste un autograf. Nu am dat. Curierul care mi-a pus plicul în cutia poștală a dat dovadă de maximă precauție. Putea, desigur, să sune la poartă și să-mi înmâneze cartea personal. Misiunea lui se pare însă că a fost destul de dificilă, așa că a preferat să se ascundă în anonimat.
De obicei, când poștașul sau altcineva îmi pune corespondența în cutie, și Mașa, și Celsius, câinii mei de pază, destul de blânzi, de altfel, îl simt de la distanță și se reped la poartă făcând o gălăgie infernală. Ca să le poată anihila vigilența, curierul le-a aruncat câinilor prin gard câte un os. Pe unul scria „love“, pe celălalt „iubire pură“.
Câinii s-au repezit asupra oaselor și apoi mârâind au plecat cu ele în fundul curții. Acolo timp de două zile și două nopți au lătrat unul la altul, schimbând oasele între ele și bătându-se când pentru „love“, când pentru „iubire pură“.
Între timp, învârtind plicul pe o parte și pe alta, am scos dinăuntrul lui cărticica cu pricina. Sus, în locul predestinat autorului, am dat doar peste un titlu tipărit cu litere cursive de culoarea sângelui: Ani, iubirea mea, iar jos am dat și peste sigla și numele editurii: Magic Print. E posibil ca însăși Ani, în drum spre Eternitate, să-mi fi strecurat în cutia poștală cartea insolită cuprinzând o selecție din versurile celor care au iubit-o. Sau poate la întoarcere de acolo, după ce în prealabil, a depus o coroniță împletită din flori de păpădie pe lespedea mormântului magistrului Mihai Ursachi, în amintirea acelor vremuri când amândoi hălăduiau împodobiți cu cornițe prin pădurea Ciric. Oricum, volumul ce-i este dedicat poartă o grea povară. Desigur, emoțională.
Citind titlul cății, am tresărit: „Nu cumva e vorba de Ana Cojan și de iubirile sale?“ mi-am zis. Și nu m-am înșelat, căci aruncând un ochi peste ultima copertă, am văzut acolo tronând portretul Anei Cojan, iar dedesubtul lui portretul lui Mihai Ursachi, aflat cu o treaptă deasupra fotografiilor academicianului Răzvan Theodorescu și Petru Creția, iar sub ele, portretele poeților Gheorghe Olteanu și Dan Giosu.
M-am uitat și peste cuprins: cartea este o antologie a poeților cărora muză a fost Ana Cojan.
În acest sens, cartea are aerul unui ierbar, în care alături de poezii, sunt prinși în bolduri, unii sub formă de bondari, alții sub formă de fluturi, autorii.
Cartea reprezintă o surpriză. E o ieșire din crisalidă.
Lumea literară ieșeană o cunoștea pe Ana Cojan într-un fel. Acum, prin intermediul acestei cărți, are posibilitatea să-i descopere o altă față și o altă strălucire, chiar dacă această strălucire a apus demult și a ruginit pe alocuri, căpătând aerul unui palimpsest închis într-o vitrină.
Noi știam doar de iubirile Anei legate de poeții Mihai Ursachi și Dan Giosu, dar iată că acum Ana Cojan scoate din lada ei de zestre închisă undeva într-un pod sentimental și alte iubiri: Răzvan Theodorescu, Petru Creția, Gheorghe Olteanu. Probabil că în acest herbar sentimental ar fi putut încăpea și alți adoratori ce au trecut prin viața ei, dar autoarea a considerat că, deocamdată, sunt suficiente și aceste nume.
Firește că nu toate poeziile din antologie îi sunt dedicate Anei. Toate însă vorbesc despre iubire. Și e posibil să fii fost inspirate și scrise pentru ea.
Printre poezii, descoperim și două scrisori ale lui Petru Creția, trimise în perioada anilor 1982, la scurt timp după plecarea lui Mihai Ursachi în America, dar și în perioada în care în viața Anei apăruse Dan Giosu, un trubadur mai tânăr cu două decenii decât ea.
Cităm din Creția:
„O, Ani, ce dragă poți să-mi fii și ce bucuros te-aș strânge, în efigie, de gât că dacă a trebuit să aștept o viață ca să-mi poți scrie așa. Iar felul în care te-am iubit face felul de-acum mai bogat fără să-l facă nostalgic, scrisorile acelea nu sunt un cenotaf, iar clipa de acum și anii care vin are din substanța acelui timp ceva inconsumptibil.“
Și acum, decupez și un scurt poem scris de Mihai Ursachi, probabil pe vremea când era salvamar la Ciric și a cunoscut-o pe Ani, intitulat Credința copilei: „Fețița aceea, pe care atât o iubeam, mai credea/ că din cochilia lui melcul plecase/ undeva foarte departe/ și că se va întoarce/ drept care-i păstra cu iubire cochilia/ și-l aștepta…“.
Melcul însă a revenit mult prea târziu, când în cochilia lui alți melci, unii tineri și sprințari, alții docți, cu morgă, își făcuseră sălașul. Luaseră. Tuturor eterna copilă a iubirii, Ana, le-a păstrat o dulce afecțiune.
Ani, iubirea mea schimbă perspectiva legată de biografia poeților Mihai Ursachi și Dan Giosu, ambii plecați de un timp într-o lume ceva mai liniștită. În acest sens, cartea este extrem de incitantă. Ea naște o serie de întrebări asupra poeziilor cuprinse în volum, dar a sentimentelor trăite de protagoniști.
Mulți, citind această carte, cu siguranță se vor întreba strâmbând ușor din nas: dar ce-a vrut să demonstreze cu asta Ana? De ce a făcut publice iubirile ei, care țin de-o zonă intimă a fiecăruia din noi? De ce n-a lăsat această muncă pe seama viitorilor biografi? Ce se crede cumva a fi o nouă Veronică? Sau o nouă Lou Andreas-Salomé, cea care a fost muza lui Wagner, Nietsche, Freud și Rilke, prinzând în mrejele iubirii ei și alți mari filozofi și artiști ai vremii? Sau o nouă Gala, care a fost soția lui Paul Eluard, apoi a devenit strania iubită, dar și mai stranie soție a lui Salvador Dali?
În fond de ce nu? Poate că Ana Cojan posedă câte ceva din farmecul fiecăreia din aceste femei fatale. Ele au căutat celebritatea. Ani, până la această carte, altceva. Ea s-a mulțumit cu fascinanta parte a umbrei, acolo unde se află izvorul tulbure al poeziei și al vieții de alcov. Dar acum, iată, ajunsă la o vârstă a amintirilor, ușor-ușor, ca un fluture de noapte, muza Ana iese la lumina reflectoarelor.
Fiecare femeie are dreptul să-și aleagă modelul ei în viață. Unele femei în nefericirea lor se cred Anna Karenina, altele Madame Bovary, altele își aleg un alt standard de frumusețe. Ani e o visătoare, dar o visătoare care știe să-și trăiască fiecare clipă cu discreție și voluptate. După cum vedem din corespondența lui Petru Creția, ea e cea care stimulează și preia inițiativa într-o relație sentimentală. E posibil ca și pe ea trecutul să o doară, dar nu atât încât s-o împingă pe marginea prăpastiei, căci în locul prăpastiei ea preferă o nouă iubire.
Mesajul ei e unul simplu și discret: nimic nu e din ce pare a fi. Marile destine se construiesc de multe ori în umbra marilor iubiri. În acest sens, am putea spune, făcând o paralelă în timp, o parte din tumultul muzicii lui Wagner i se datorează zbuciumului amoros al lui Lou Andreas-Salomé, ca de altfel și o parte din ideile lui Nietzsche. Întâlnindu-se cu tânăra și fermecătoarea petesburgheza Lou, scepticul Nietzsche a exclamat: „Din ce stele am căzut pentru a ne întâlni aici“ . Oricum, cu sau fără ploaia de stele, Nietzsche a acceptat triunghiul amoros, împărțind-o pe Lou cu prietenul său bun, filozoful Paul Ree, preocupat de psihologie și de Schopenhauer. La Freud problema e ceva mai complicată. Cum de a căzut părintele psihanalizei Sigmund Freud în poalele unei tinere femei care se ocupa și ea tot de psihanaliză? Ce l-a atras?
Cât în privința lui Rilke, aici lucrurile sunt ceva mai limpezi. Pentru Rilke, întâlnirea cu Lou a însemnat, probabil, întâlnirea cu poezia. Mai vârstnica cu șaisprezece ani, Lou i-a schimbat nu numai numele, ci și destinul. Corespondența purtată între ei conferă iubirii lor o strălucire aparte. Acolo e multă muzică și poezie. Dar și multe frământări, diurne și nocturne.
Fără îndoială, Ana Cojan nu-i nici Veronica Micle, nici Lou. După cum Mihai Ursachi, Răzvan Theodorescu, Petru Creția, Dan Giosu sau Gheorghe Olteanu nu sunt Wagner, nici Nietzsche, nici Freud, nici Rilke.
Se înțelege de la sine că nici unul dintre adoratorii Anei nu are anvergura iubiților lui Lou. Aici avem de-a face cu o altă partitură, de esență balcanico-moldavă. E și joc, e și melancolie, e și multă disperare de cauză la mijloc. Poveștile se petrec într-un alt cadru, marcat de anii comunismului. Dar se pare că marile iubiri nu țin cont de nici un regim, ele înfloresc la fel de frumos și în perioada represivă a dictaturii, și în cea a societății liberale.
Neîndoielnic că aceste tainice iubiri s-ar fi dezvoltat cu totul altfel dacă s-ar fi consumat la mijlocul secolului nouăsprezece sau chiar la sfârșitul lui. În saloanele aristocratice unde se asculta muzică și poezie ar fi avut schimburi de replici între protagoniști, ba chiar și provocări la duel, astfel că viața literară de pe Bahlui ar fi fost mult mai animată.
Replici contondente au avut loc între adoratorii Anei și în epoca noastră, dar ele s-au consumat pe terasa unei cârciumi sau la tribuna unei demonstrații. Și Răzvan Theodorescu, și Mihai Ursachi în tinerețea lor au avut aerul unor dandy, în mâinile cărora ar stat la fel de bine și spada, și revolverul. Cât în privința lui Dan Giosu, pentru a apăra onoarea Anei, el ar fi apelat la pumni.
Dar n-a fost să fie. Trăim într-o epocă anostă și trebuie să ne mulțumim cu ce avem.
Și, totuși, chiar și această epocă nu e lipsită de suspans. Astfel, la mijlocul anilor nouăzeci, în plină restaurație, aflându-se la tribună în fața unei adunări publice, Mihai Ursachi, provocat de eleganța vestimentației, dar și de erudiția discursului lui Răzvan Theodorescu, nu s-a putut abține să-i șoptească la ureche: „Dragă Răzvan, tandră canalie ce ești, dacă aș avea un pistol la mine, te-aș împușca acum, cu mâna mea, fără să clipesc…“.
Cei doi se aflau în tabere adverse. Academicianul Răzvan Theodorescu în tabăra lui Iliescu, Mihai Ursachi în tabăra Alianței Civice. Astfel că replicile lui Mihai au fost decriptate atunci în cheie politică. Ele au avut însă și damful unei revanșe sentimentale.
O bună parte din elita intelighenției ieșene din anii șaptezeci își însușise atât de bine la modul teoretic lecțiile amoroase propagate de scrierile marchizului de Sade – Luca Pițu, Mihai Ursachi, dar și Emil Brumaru aproape că-l divinizau, știind multe pasaje pe dinafară. Crimele amorului și cele O sută douăzeci de zile ale Sodomei, din care citau copios de fiecare dată când se ivea ocazia – deveneau brusc blânzi ca niște mielușei atunci când din pricina vorbăriei goale ajungeau aproape fără voia lor în alcovul unei dame, inițiată și ea la aceeași școală, și trebuiau să treacă la fapte. Atunci, ca să scape basma curată, invocau o indispoziție, o boală, continuându-și delirul pe marginea aceluiași subiect, până când damele, plictisite de atâta vorbărie goală, făceau o criză de isterie, aruncându-le cuvinte grele, dar și scrumiere pline cu mucuri sau cești cu zaț de cafea în cap.
Mai ieftin scăpau cei care mimau preludiul, sărutându-le degetele de la piciorușe și pe tălpi, pe care scriau câte un haiku sau câte un rondel.
Poveștile de dragoste de atunci, ar trebui citite și din această perspectivă. Dacă ne-am apleca asupra lor, am vedea că ele sunt mult mai senzaționale decât can-can-urile din viața vedetelor cu buzele siliconate ce apar la televizor.
Viața noastră literară trebuie trezită din amorțire. Pe lângă literatura ce s-a scris există și multe întâmplări ce ar merita să fie scoase la lumina zilei.
Antologia Anei trebuie percepută în acest sens. Nu trebuie să ne ferim de propria noastră biografie. Antologia Anei e doar începutul. Probabil că dacă tot a dat vălul la o parte, făcând din cochetărie pur feminină aceste dezvăluiri, Ana ar trebuie să meargă mai departe. Din câte am înțeles, în cufărul său vechi, Ana Cojan păstrează multe relicve legate de viața noastră literară, inclusiv un jurnal alcătuit din mai multe tomuri. Oare cine va avea curajul să-l publice?