Andrea Bajani, „Cartea caselor”

Romanul – alcătuit din șaptezeci și opt de mici capitole, ca tot atâtea povestiri quasi-independente – se constituie într-un puzzle existențial, un adevărat Bildungsroman al cărui erou migrează prin locuințe, stări și medii diferite pe parcursul unui arc de timp ce cuprinde ultimul sfert de secol din mileniul trecut și primul sfert al secolului XXI. Șaptezeci și opt de secvențe de recuperare a trecutului; memoria însă funcționează discontinuu și intermitent, completând permanent cu flashbackuri tabloul, construind și reconstruind din mers povestea vieții protagonistului prin intermediul caselor în care acesta a crescut și a locuit în momentele cele mai semnificative ale vieții sale. Casele reprezintă mai curând un pretext pentru a pune în lumină stări, întâmplări, senzații, sentimente. Totul pe fundalul mai amplu al Italiei perioadei descrise, marcată de evoluții în toate domeniile și de câteva prezențe emblematice. Un roman diferit, insolit, cu o structură inovativă. (Editura)

Biografie

Romancier, poet și jurnalist, Andrea Bajani s-a născut la Roma în 1975. Pentru o perioadă, familia lui se mută în Cuneo, regiunea Piemont, în nordul Italiei, ca apoi să se stabilească la Torino. Semnează articole și eseuri în cotidianele La Stampa, l’Unità, Il Sole 24 Ore, La Repubblica precum şi în revista Lo straniero. În 2002 debutează cu romanul Morto un papa, iar în 2003 îl publică pe cel de-al doilea, Qui non ci sono perdenti, urmat, în 2005, de Cordiali saluti. În 2007 îi apare romanul De vei lua aminte la greșeli (Se consideri le colpe; Humanitas, 2009), câștigător al premiilor Super Mondello, Brancati, Recanati și Lo Straniero. în 2009, Domani niente scuola, iar în 2010, Ogni promessa, cu care câștigă, în 2011, Premiul Bagutta. Volumul său de povestiri La vita non è in ordine alfabetico (Einaudi, 2014) primește Premiul Settembrini. În 2017 publică primul volum de poeme, Promemoria, urmat, în 2020, de Dimora naturale, finalist al premiilor Viareggio și Franco Fortini. Cel mai recent roman al său, Cartea caselor (Il libro delle case, 2021; Humanitas Fiction, 2022), în curs de publicare în douăzeci de țări, a fost finalist la premiile Strega și Campiello în 2021. Tot în 2021, romanul a fost ales de Corriere della Sera în „Top 10. Cele mai bune cărţi ale anului“. În 2022 publică volumul de poezie – L’amore viene prima. În prezent, este scriitor în rezidenţă la Rice University din Huston.

31 – Ultima casă de Poet, 1962

Este ultima casă de Poet: aceea, să ne înțelegem, în care nu se va întoarce. Însă pentru moment nu are nici măcar zidăria. În actul notarial, care are anexate toate documentele necesare, ocupă doar puțin spațiu, deși acesta este semnat de ambele părți. Se înalță, s-ar spune, pe o foaie de hârtie dictando cu margini regulamentare, doi centimetri la stânga, margine dublă la dreapta.

Va fi efectiv ridicată după ce tratativele se vor încheia. Într-adevăr, actul este o promisiune de construire, înainte de-a fi un act de vânzare-cumpărare propriu-zis.

Documentul, care va fi apoi îndosariat, este unicul autorizat legal pentru schimburile imobiliare: hârtia e adevăratul teren public al administrației, ceea ce constituie fundamentul Statului. Restul este numai rezultatul încrucișării dintre bani și alfabet. Limbajul, ținut laolaltă de mortarul banilor, este materialul de construcție al puterii. Notarul e certitudinea acestei fuziuni, ca atare onorariul său nu e niciodată exagerat.

Cumpărătorul e Poet, evident. Vedem semnătura lui printre semnăturile de pe marginea formularului: e citeață, chiar elementară, și se angajează să depună câteva milioane în două vărsăminte distincte. Ia asupra lui împrumutul acordat de Creditul funciar al unei bănci.

Ultima casă a Poetului, edificată pe un formular dictando în ziua de 12 noiembrie 1962, e o construcție ce va fi ridicată în viitor. Este vorba de un imobil, potrivit documentului, situat în zona periferică a Romei, într-o parte care nu era destinată construirii de vile elegante ori a unui parc particular – nu are caracteristici de lux, în conformitate cu legea nr. 408 din 2 iulie 1949.

Cartierul unde se va înălța Ultima casă de Poet – E.U.R. – reprezintă evidența grandioasă a faptului că exhibarea falimentului este, în Italia, adevărata sursă a oricărei forme de putere. Ridicat în locul în care Ducele a plantat, cu cazmaua rituală și apoteoza de rigoare, un pin falic, loc destinat să lege Roma de Marea Tireniană, este acronimul unei Expoziții Universale Romane care nu s-a mai ținut niciodată. Triumf al cimentului armat cu retorică imperială, tone de cuie, fier și beton, este emblema monumentală a lucrului pe care se întemeiază națiunea: importanța de a articula o promisiune drept început și încheiere ale unui proces, fără a te preocupa de ceea ce urmează după aceea. Să dai ca sigur că din promisiune contează numai sensul frazei.

Consecința urbanistică este aceea de a locui falimentul – în acest caz un eveniment care nu a mai avut loc niciodată –, ca și cum ar fi un triumf: a-l înzestra cu străzi, a-i injecta viață, automobile, magazine, spitale, a-l oferi privirii ca pe un model de imitat. În sfârșit, a converti totul în propagandă: banii s-au răcit de-acum în ciment, s-au ridicat la cer, au produs estetică și consens; restul puțin contează, iar promisiunea e hârtie fără de valoare.

Clădirea încă nu are număr, însă e indicată pe planul E.U.R., drept lotul 52. Aplicarea numărului 9 la intrarea pe alee este suflul vital al actului notarial. De aci înainte va fi înregistrat pentru totdeauna în cadastru, adică în registrul prin care Statul stabilește anexarea de către el a spațiului.

Apartamentul e la nivelul grădinii, latura de apus, marcat cu numărul 2, are șase camere, dependințe și grădină privată la nivel, care se învecinează cu curtea interioară mică, apoi casa scării, apartamentul și grădina interioară 3, rampa de acces. La acestea se adaugă o a șaptea încăpere, garajul, la nivelul boxelor.

Dar spațiul Ultimei case a Poetului încă nu înseamnă nimic, e doar planimetrie – anexată la document – lipsită de gramatica conectivă a trupurilor care o vor locui.

În prezența cumpărătorului și a vânzătoarei Notarul oficiază liturghia proprietății private, transformă cuvintele în posesiune. Și astfel, scriind nume și prenume cu stiloul pe hârtie, Poetul își exercită puterea, se afirmă cu zidirea, îi aruncă mănușa propriei morți.

32 – Casă a prieteniei, 1990

Spațiul e luminat numai de jarul țigării, și doar când arde. Ceea ce înseamnă că sunt metri cubi de întuneric, închiși ermetic de ușa unui garaj. E adevărat, în partea de sus există un grilaj, prin care pătrunde licărirea rece a lumii înconjurătoare, care e un labirint umplut cu ciment, neoane dreptunghiulare și uși de garaj – toate la fel. Pe fiecare, un număr identifică apartamentul. Este ceea ce nu se vede dintr-un imobil cu mai mulți locatari, ceea ce a fost îndepărtat, golul deasupra căruia acesta a fost construit. E locul care se află în afara dictaturii privirii: de aici te ridici la suprafață, în lumea concepută – dimpotrivă – pentru a fi privită.

Deasupra, în situația dată, se află răzorul, iar peste el muntele. În sus, pe verticală, stau familiile depozitate în apartamente, între care și cel unde trăiește Io, evident, Casa de sub munte.

Dar ce interesează acum este mai ales jăraticul acela care arde intermitent în lumea de dedesubt. Ceea ce luminează e uneori un nas și atât, câteodată un altul cu ochelari. Montura e cea a lui Io, e demodată chiar din prima zi; în spatele lentilelor ochii, atunci când sunt luminați, sunt închiși. Ceilalți, din spatele celuilalt nas, sunt deschiși: jarul face vizibilă pentru o clipă o exaltare, irisul se dilatează, micșorează pupila. Apoi întunericul își reia locul, saturează garajul, lasă în voia licăririi care pătrunde prin grila radiatorului carcasa Citroën-ului în care sunt așezați băieții, cu ușile deschise.

Deasupra e noapte, pentru amândoi versiunea oficială este o plimbare și gunoiul.

Atunci când un chip e luminat, din celălalt țâșnesc cuvinte. Cele ale lui Io sunt multe, însăilate într-un discurs fără sfârșit, cele ale celuilalt sunt aproape toate exclamații. Amândoi vorbesc despre sex ca să nu vorbească despre dragoste. Nici unul din ei nu are prea multe de spus, astfel încât odată terminat cu sexul se vorbește doar despre spaime. Timpul la dispoziție este cel al combustiei, niciodată mai mult de zece minute, ceea ce de obicei înseamnă două îmbrățișări amoroase și cinci ori șase spaime. Școala e subiectul de rezervă, familia nu e avută în vedere, rămâne la nivelele de deasupra. Calitatea hașișului, evaluarea țigării, încheie întotdeauna reuniunea.

Ușa garajului care se ridică este actul final. Neonul le bate în față: ochii roșii, expresia celui ce se întoarce în lume în silă. Nu se salută, căci nu li se aud glasurile. Dispar în spatele a două uși diferite, sugând o pastilă de mentă; liftul îi extrage din subsol și îi restituie familiilor. Ceea ce rămâne e pardoseala de beton, bâzâitul continuu al neoanelor, golul care susține întreaga lume. Și mirosul dulceag pe care grătarul li-l îngăduie locatarilor nefericiți. Poate cineva îl va simți în mod inconștient, cu nările larg deschise, cu buzele încrețite într-un zâmbet.

33 – Casă cu mobilierul abia născut, 2000

Casa aceasta ar avea puțină importanță în sine. Anonimatul este ceea ce o distinge și care șterge prezența ei de pe hărți. Până și Io păstrează puține urme despre ea, risipite pe scoarța cerebrală. Zona este aceea în care centrul orașului Torino se decolorează către indistinctul vilelor elegante, e respectabilul de care nu îți amintești, urbanistica purificatoare cu spații verzi și parcuri de joacă.

Direcția spre munți, ale căror vârfuri nu se văd de la primul etaj. Dar se aude bine clopotul bisericii, iar în zori ciocănitul metalic al asamblării tarabelor pieței, coloana vertebrală a vieții cartierului. Seara, demontarea încheie ziua, iar resturile de cartoane rupte și de fructe stricate acoperă strada.

Casa este numai un perimetru înscris într-un contract, nici măcar prea mare. E cameră și bucătărie, de dimensiuni standard, ambele cu spații corespunzătoare de manevră, de care Io oricum profită puțin. Într-adevăr, instinctul lui este acela de a se deplasa spre centrul orașului, adică să închidă ușa și să se ducă la stația de autobuz. Din această cauză casa rămâne aproape întotdeauna goală, în grija mobilierului său. Ca atare, Io nu știe nimic despre cartier, în afară de drumul ca să iasă din el.

Mobilierul este, în realitate, elementul cel mai important, și reprezintă ducerea la îndeplinire a unui mandat: cecul pe care Tatăl i l-a dat în mână, scris cu cifre și apoi cu litere, pentru ca Io să își facă o familie măcar din el însuși, în lipsa unei vocații reale pentru căsătorie. Suma – pentru echitate – este aceeași cu cea scrisă pentru Soră când s-a măritat.

Așa se face că Io s-a însurat cu mobilierul. În conformitate cu mandatul, a optat pentru o căsătorie mic-burgheză, cu avantajul că nu a trebuit să inventeze nimic, să abdice de la estetică, de la personalizarea spațiului. De aici alegerea fabricii de mobilă, cea mai mediatizată, cu expoziție la intrarea pe autostrada spre Milano.

Nu a trebuit să facă nimic, doar să intre în casă, să găsească totul gata montat și să se declare satisfăcut. O bucătărie făcută pe măsura peretelui său – uși lăcuite de cireş peste PAL –, având cuptor cu ventilație, hotă cu două viteze de aspirare,

aceeași linie, lăcuită, la fel cu mobilierul, patru mici banchete deja montate pe care să se poată așeza șase persoane. În colț, o canapea-pat, sobră, tapițată în culoarea nisipului. În cameră: pat matrimonial cu cadru, birou, dulap cu trei corpuri, lăcuit în albastru, un corp cu geamuri, beculețe de poziție la deschiderea ușilor.

Totul justificat la sfârșit, totalul coincizând la centimă cu cel înscris pe cec, inclusiv beneficiul fabricii de mobilă ca să iasă socoteala.

Despre ambianță nu sunt de spus multe altele. Contractul 4+4 semnat în agenție reprezintă consecința directă a acesteia. Judecând după timpul pe care Io îl petrece în interior, va dura mai puțin. Atunci când se află în casă, Io se relaxează ca înăuntrul unei vieți care nu e a lui, fapt ce ar fi încurajator dacă ar fi viața care îi place. Nu ajunge însă să-i pară rău, neavând alternative. Dulapul e pe jumătate gol, din bucătărie folosește întotdeauna doar cuptorul. A invitat câțiva prieteni, dar acest lucru nu avea nici o legătură cu mobilierul, astfel încât a renunțat.

Probabil că despre casă nu va rămâne nici o amintire, însă acesta e locul în care, într-o marți de început de toamnă, vine pe lume mobilierul lui Io. Acesta e spațiul din care, într-o zi plină de soare și de copaci îngălbeniți, îi impune lui Io prezența sa, dimensiunile sale. Din acest apartament mobilierul se eliberează, începe pelerinajul său infinit prin timp și spațiu.

De aici, venind pe lume, mobilierul îi va dicta lui Io pentru totdeauna legea sa: el va fi acela care, de aici încolo, va avea ultimul cuvânt privind toate spațiile pe care Io va dori să le locuiască, referitor la suprafețele acestora, la înălțimea tavanelor, la dispunerea obiectelor, a hainelor, a pachetelor de paste și a cutiilor de conserve. Mobilierul va fi cel care, demontat și remontat, încărcat și descărcat din furgoane – de Io sau de o firmă de mutări –, va respinge unele opțiuni. El va fi cel ce va impune gustul. De aici încolo totul va avea înfățișarea sa, se va resimți pentru totdeauna ecoul ruperii unui cec.

34 – Casă de sub munte, 1985

Perspectiva e cea a promenadei, a celui care trece pe stradă.

În esență, strada vede o fereastră. În fereastră îl vede pe Io, care se uită afară, cu privirea fixă în spatele geamului. Nu vede multă mișcare, nici măcar în privire. Dacă s-ar spune că ochiul cere ajutor, ar fi o minciună. Nu există solicitare și nici prezumția unui mesaj care să fie emis, există o stare.

Uneori strada îl vede pe Tată care deschide fereastra, stă în picioare pe balcon. Când se întâmplă acest lucru, Io dispare. Casa de sub munte se transformă într-un cub de tăcere: este tăcerea spațiului, e moartea vocii.

Casa de sub munte e unica unde nici un copil nu a pus vreodată piciorul. Invitat în casele colegilor de școală pentru ca odată și-odată să răspundă la fel, Io nu a făcut-o niciodată. În pofida atenționărilor directe ale mamelor, nici un mic infiltrat nu a putut să relateze ce este, ce se întâmplă dincolo de fereastra închisă.

Atunci când presiunea aceea a devenit prea puternică, când Io a simțit-o – din instinct – a încetat să mai intre în casele altora, a reînceput să se încuie înăuntrul cubului. A lăsat gol locul printre colegii reuniți în camerele de jocuri.

În felul acesta strada a reînceput să facă presupuneri, să descrie spațiul acela, să facă din Tată un temnicer fără chei.

În acel moment strada a început să simtă compasiune, să-l privească pe Io din spatele ferestrei cu resemnare, amestecând nimicul pe care îl știa cu regretul.

A spune ceva în plus, ar fi retorică patetică și culoare. De adăugat numai că acea compasiune pe care Io o simțea venindu-i din stradă și ajungând la el dincolo de geam, au fost gratiile puse închisorii.

35 – Casă a lui pentrutotdeauna, 2010

Casa lui pentrutotdeauna e o structură circulară, are forma și natura unui inel de nuntă. În ceea ce privește invenția arhitectonică, se numără printre cele mai avansate din punct de vedere tehnologic: dispare în palma unei mâini, poate fi pusă într-un buzunar. Dimensiunea exactă a Casei lui pentrutotdeauna, în care Io locuiește fericit, este prin urmare o circumferință: 7,28 centimetri, ca să fim exacți. Diametrul este de 2,37 milimetri. Goală cântărește aproximativ 4 grame. Atunci când Io intră în ea, sunt 4 grame plus 87 kilograme.

Este confecționată în întregime din aur, fapt care o face prețioasă și ușor ca să te amăgească. Când soarele e sus, Casa lui pentrutotdeauna iradiază lumină jur împrejur. E momentul său de maximă protecție: lumina este paravanul orbitor în spatele căruia Io poate să se odihnească. Nimeni nu va putea vreodată să-l importuneze, pentru că nici un ochi nu reușește să țină piept unei atari orbiri depline.

De adăugat câteva amănunte despre interior. Tavan și pardoseală cu același grad de curbură: nu există soluție de continuitate între ceea ce se află deasupra și ceea ce este dedesubt. E un flux unic, este spațiu în veșnică mișcare: fiecare milimetru îl urmărește pe precedentul, fără nici o intenție veritabilă de a-l întrece. Viitorul este cântărețul din fluier în spatele căruia se înșiruie fiecare clipă de-acum trecută.

Tavan și pardoseală, admițând că o atare distincție are un sens, sunt netede și complet fără nimic pe ele. Pe o porțiune a bolții se află, gravate, câteva litere, urmate de trei cifre. Literele alcătuiesc numele Soției, cifrele sunt 30-5-2009. Este vorba de părți de aur sustrase suprafeței Casei pentrutotdeuna, ceea ce se citește și ceea ce lipsește.

Prin urmare, în funcție de cum se învârtește roata, gravura se poziționează sus ori jos: uneori Soția e bolta cerească, iar alteori Io o pune sub picioare.

Înăuntru nu se află altceva, întrucât Io este adevăratul mobilier al casei.

A intrat în ea la data gravată pe boltă, iar de atunci nu a mai ieșit. A intrat cu degetul, inelarul, după care s-a acomodat. Având în vedere natura arhitectonică a locului, nu înseamnă, firește, că nu s-a mișcat niciodată: a colindat prin lume, purtând-o după el. A pus în practică, pur și simplu, ceea ce îl învățase Țestoasa pe când era copil. De când e chiriaș în Casa lui pentrutotdeauna, Io în sfârșit o înțelege. Simte cât de liniștitor este să ai mereu un acoperiș deasupra capului. Colindă cu carapacea lui de aur, fără nici un fel de temeri: stă afară cu aproape tot corpul, se apleacă ca să atingă toate lucrurile pe care le are în preajmă. Face acest lucru cu un fel de inconștiență neîncrezătoare, cu un fel de curaj.

Înainte nu ar fi îndrăznit niciodată atât de mult: colinda peste tot gol, fără acoperiș, mereu cu un picior gata să o ia la goană în căutarea unui adăpost. Acum face acest lucru cu îndrăzneală, conștient că se poate retrage înăuntrul casei când dorește.

Asta îi e suficient ca să se avânte cu curaj în lume, să nu se teamă de intemperii, să se simtă apărat de zăpadă, de frig și de ploaie. Îi ajunge, din când în când, mergând, vorbind cu cineva, să atingă pereții cu mâna, să-și treacă degetele peste acoperiș, pentru a controla, de fapt, că zidirea e încă acolo.

Iar când e ostenit, ca acum, într-un avion în zbor către Berlin, când se simte atât de singur în mijlocul cerului, când locul în care ar vrea să fie este închis cu cheia pe pământ, sub capacul norilor, când ar vrea să dea drumul unei lacrimi să alunece pe curbura obrazului, dar știe că nu o poate face, când se întâmplă toate acestea, Io îi este recunoscător casei sale. Se gândește la Țestoasă și se retrage înăuntrul carapacei de aur.

Se întinde pe pardoseala casei, închide ochii și începe să respire încet. Apoi îi deschide din nou și privește constelația de litere gravată pe tavan; într-un fel de suspin silabisește numele care e scris acolo, ceea ce puțin îl reconfortează, puțin îi face rău. Din înaltul firmamentului aceluia, Soția îl privește și îl ocrotește. Citește și cifrele, data scrisă lângă nume. Le citește una după alta, în șoaptă: reprezintă combinația, cifrul care deschide casa de fier a bunei sale dispoziții. Iar după aceea sosește somnul, tâmpla pe hublou.

36 – Casă a amintirilor care scapă

Fiind astfel, casa amintirilor care se sustrag memoriei lui Io nu corespunde nici unei localizări, e o cută în spațiul-timp. Greu de spus dacă e în repaus ori în mișcare, dacă se supune forțelor cerului sau celor ale pământului.

Casa amintirilor care scapă este cutia neagră cu ceea ce nu își amintește, conține ceea ce până și memoria a renegat, chiar dacă s-a întâmplat. Cu siguranță este ceea ce îi îngăduie lui Io să spună Io încontinuu, știind că minte.

Gândiți-vă la o mașinărie dintr-un parc de distracții, cu cabina din plexiglas, cu un braț mecanic și o cange ce încearcă să apuce ceea ce e pus pe fundul nisipos. Animale de pluș, ceasuri, măști de scafandru. Gândiți-vă la agitația și la ardoarea manipulantului ca să prindă ceea ce dorește.

Uitați-vă acum la rânjetul de triumf atunci când, ridicându-se, cangea strânge în cleștii ei un obiect oarecare, pentru ca apoi să îi dea drumul, deschizându-i, în caseta cu obiecte câștigate. Gândiți-vă în schimb la frustrarea brațului mecanic care se ridică cu cleștii închiși fără să fi apucat nimic, doar câțiva grăunți de nisip care, când se întoarce, cad în gol.

Din pură simplificare, încercați să vă gândiți la memoria lui Io ca la acea casetă, iar la amintirile sale ca la depozitul de păpuși și de jucării de pe fundul nisipos al cutiei. Imaginați-vă cangea care apucă amintirile, pe Io văzându-le cum survolează scena numai pentru câteva clipe, pentru ca apoi să cadă, să se prăbușească pe nisip, acoperite iarăși de grăunții acestuia.

Concentrați-vă acum asupra nisipului și a obiectelor care sunt îngropate în el. Este un zăcământ, și e invizibil pentru ochiul lui Io, care caută să prindă din afară manevrând pârghia. Oricât de precis și de norocos poate fi, indiferent câte încercări poate face, indiferent câte monezi poate să introducă în deschizătură, brațul mecanic și cangea acestuia nu le vor elibera niciodată.

Io nu cunoaște lumea aflată sub nisip, mulțimea de obiecte, chipuri, fapte, care sunt îngropate acolo. Știe doar că există, și e singurul lucru de care se poate declara sigur. Ar vrea să ia la pumni cutia, să o scuture ca să miște nisipul.

Și totuși, în pofida a orice, Io nu contenește să încerce. Întrucât cunoaște, deși nu știe cu adevărat, că în Casa amintirilor care scapă, în mijlocul harababurii tuturor amintirilor disparate, se află Sora. Ea e regina acelei nisipoase lumi subterane. Ea este cea care, dinăuntrul tăcerii tuturor acelor grăunțe, vede în fiecare zi vârfurile cleștilor, tăindu-și drum pentru ca apoi să dispară imediat.

Aici e locul unde a îngropat-o Io și poate tocmai de aceea se încăpățânează să sape în gol. Ceea ce nu poate cunoaște este speranța chinuitoare cu care, de fiecare dată când vede ivindu-se vârful mecanic pe fund, Sora îți ridică mâinile, încercând să-l apuce. Io nu cunoaște disperarea și încrâncenarea cu care ea își face loc în întunericul tăcut al nisipului și încearcă să se agațe. Sora nu știe dacă va reuși, dacă Io o va vedea apărând pe neașteptate din nisip, agățată de brațul mecanic, pentru a survola acea lume mică de păpuși și jucării căutând să reziste forței care ar dori să o facă să se prăbușească: nu știe dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, însă încearcă pentru că vrea să ajungă să fie pomenită. l

(Romanul Cartea caselor, de Andrea Bajani, tradus din limba italiană de Mihai Baciu, urmează să apară la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu.)