Ștefan Augustin Doinaș – 100 (fragmente dintr-o convorbire înregistrată în martie 2000)

Poetul e un intermediar între zei și oameni“

Ionuț Vulpescu: Îmi amintesc că prin ’91 – ’92 ați ținut o conferință la Liceul „George Coșbuc“, în care ați vorbit elevilor pornind de la celebra întrebare a lui Hölderlin, comentată de Heidegger în Originea operei de artă: „La ce bun poeții în timpuri de restriște?“ Aș vrea să începem cu întrebarea asta, care nu e a mea, e a lui Hölderlin.

Ștefan Augustin Doinaș: Nu îmi amintesc exact care era răspunsul care a fost dat la întrebarea aceasta. Să încercăm să o lămurim pentru noi înșine, dincolo de contextul cultural în care ea a primit vreodată răspuns. Cred că răspunsul, în spiritul lui Hölderlin, era bazat pe faptul că poetul este un intermediar între zei și oameni. În felul acesta, prezența lui trebuie să fie o permanență și, îndeosebi în contextul unor vremuri de restriște, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subțiază prezența divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit“, fie că se găsește o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu“. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul și când multă lume, intelectuali și evrei, și de altă origine, și-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezență a lui Dumnezeu, susținută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absența totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezența poetului ca intermediar între zei și oameni. Și cu cât vremurile sunt mai încărcate de restriște, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât și sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea așa cum a avut-o cândva întreaga demnitate și întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriștea nu este așa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuși printr-o perioadă de criză spirituală. Capitalismul pentru care ne zbatem cu toții să-l realizăm constituie, fără îndoială, un mare risc pentru viața spirituală, din cauza faptului că propune două lucruri care pot să ridice o primejdie mortală pentru omenire: o dată, individualismul, în al doilea rând, accentul teribil pus pe valorile materiale ale existenței, pe valorile care asigură existența ca existență, și nu în raport cu transcendentul. Capitalismul acesta pe care îl dorim, fără îndoială, realizat și la noi, în măsura în care implică acest risc, poate să ofere și spațiul de libertate necesară pentru a lupta împotriva acestui risc, spre deosebire de un regim totalitar, în care inclusiv viața spiritului sau mai ales viața spiritului este îngrădită, și unde, dincolo de adevărurile care se predică de la tribunele laice, de la tribuna politică, nu este permis niciun fel de adevăr revelat. Or, demnitatea spiritului constă tocmai în această supunere, în această asumare a unui raport cu transcendentul, care înseamnă întâi de toate supunere și care se bazează pe afirmația că marele adevăr, acela care ne ajută într-adevăr să rezistăm, să trăim și cel care dă dimensiunea interioară a vieții noastre, nu poate să fie decât adevărul revelat.

Un debut amânat de închisoarea comunistă

Ați debutat în reviste prin anii ’40, în „Viața românească“, „Kalende“, „Vremea“ și altele, dar în volum destul de târziu, în 1964, cu Cartea mareelor. De ce acest debut târziu?

Eu am debutat în 1939 la „Jurnalul literar“ al lui Călinescu și la „Viața Românească“, în același an. Pe urmă, activitatea mea literară se leagă de prezența Cercului Literar din Sibiu, din perioada studenției mele, între anii 1941 și 1948, la Sibiu și Cluj. După, odată cu instalarea la putere a regimului comunist, eu și prietenii mei, grupați în această formulă a Cercului Literar, ne-am dat seama că nu se mai poate face cultură, că nu putem continua ceea ce începusem la Sibiu, când am scos și o revistă, „Revista Cercului Literar“. Ne-am exilat noi înșine, adică ne-am risipit hotărâți să nu colaborăm cu regimul anticultural al comuniștilor. Timp de șapte ani, niciunul dintre noi nu a publicat, nu a fost prezent în publicațiile culturale din țară, cu excepția lui Radu Stanca, cel care, fiind regizor și actor la Sibiu, a fost tot timpul încadrat în acea instituție. A și luat premii pentru interpretarea sa și pentru spectacolele pe care le-a făcut. După șapte ani, în 1955, ne-am regrupat cu toții la București, sperând în deschiderea aceea a orizontului politic, pe care o anunțase prezența lui Hrușciov. Numai că a fost o iluzie. Revoluția din Ungaria împotriva stăpânirii comuniste, bolșevice, a făcut ca și la noi să se înăsprească condițiile. Și în anii care au urmat, regrupați la București unde izbutisem să pătrundem în câteva reviste literare, publicând pe ici, pe colo, traduceri, articolașe, câteva versuri, anii aceia s-au dovedit totuși vitregi. Și aproape toți membrii Cercului Literar am ajuns să facem închisoare. Am fost condamnați politic.

Eu am făcut numai un an închisoare, alții au făcut cinci ani, alții au făcut șapte ani închisoare. Din cauza aceasta, am fost absent din viața culturală a țării. Când am ieșit din închisoare, în 1958, am avut cinci ani de interdicție de a publica și traduceri, și articole, și poezie. Abia în 1963, mi s-a dat voie să revin în literatură.“

De aceea, abia în 1964 am izbutit să public Cartea mareelor, un volum compozit în care erau și poezii vechi la care țineam, și poezii care erau scrise la comandă, și care constituie compromisul meu cu regimul. Dar noi am fost niște oameni care ne-am dat seama că destinul nostru ține de realizarea în literatură și de aceea am acceptat un minimum de compromis, pentru a nu pierde complet contactul cu viața literară. Am știut că alt rost al existenței noastre nu există, decât acela de a fi scriitor. Atunci am acceptat condițiile vitrege. Treptat, aceste condiții s-au mai îmbunătățit odată cu epoca lui Ceaușescu, care a diferit fundamental de epoca lui Gheorghiu-Dej. Lucrurile s-au mai ameliorat. Am putut să ne publicăm carte după carte. Treptat, ne-am recâștigat locul în literatură. Nu am fost ceea ce s-a numit, de către unii, în mod greșit, „generația pierdută“, ci generația recuperată. Pentru că începând cu 1964, fiecare dintre noi a reușit să publice ceea ce scrisese înainte. Chiar vestita cenzură a lui Ceaușescu nu a reușit să împiedice lucrul acesta. Și eu susțin că în perioada aceea, nu a existat niciun scriitor autentic care să nu reușească totuși să se afirme. Așa se explică debutul meu atât de tardiv. După aceea, odată implantat, acceptat, consacrarea a venit nu numai pentru mine, ci și pentru prietenii și colegii mei. Regimul acesta bolșevic avea nevoie să demonstreze străinătății că la noi se face și cultură. Avea nevoie de scriitori adevărați. Și, treptat, falșii scriitori, cei care năvăliseră în timpul realismului socialist ca produse ale Școlii de Literatură „Mihai Eminescu“, de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, au trecut în planul al doilea. Adevărații scriitori, fie că se manifestaseră înainte, fie că nu se manifestaseră, au izbutit să se impună.

Solidaritatea de destin. Cercul Literar de la Sibiu – locul nașterii spirituale a scriitorului Ștefan-Augustin Doinaș

Ați vorbit foarte frumos despre prietenii dumneavoastră de la Sibiu, despre I.D. Sârbu, Negoițescu, Ovidiu Cotruș. În general, scriitorul e un om orgolios, un poet, un mare romancier. Cum e posibilă prietenia literară? Mulți spun că nu se poate, că fiecare e o individualitate puternică și nu îl mai suportă pe celălalt.

Eu cred că solidaritatea noastră, prietenia noastră, fidelitatea reciprocă se explică prin vitregia vremurilor pe care le-am trăit. Firește că am fost un grup în care ne-am stimulat reciproc în perioada studențească. Dacă nu am fi trecut cu toții prin aceleași încercări foarte grele, poate că această coeziune a noastră s-ar fi pierdut. Dar destinul aproape comun ne-a sudat. E vorba și de o anumită educație morală. Cercul Literar a fost, întâi de toate, și o școală de literatură, îndeosebi manifestată prin poeți și mai puțin prin romancieri. Dar a fost o școală de critică. Spiritul critic înseamnă luciditate, înseamnă conștiință relativă a valorii proprii, înseamnă orgoliu, dar nu înseamnă deloc vanitate – dacă pot să fac deosebirea aceasta. În plus, noi am avut un mare dascăl, privind orgoliul extraordinar, dar cu zero vanitate, care a fost Lucian Blaga. Un om foarte sensibil, conștient de valoarea lui, sensibil la tot ce se spunea despre el, dar un om care nu a știut ce este invidia și dușmănia literară. Deși, în unele pamflete ale lui, foarte puțin reușite, arătau că totuși a fost și un om care, din când în când, putea să se supere. În ceea ce ne privește pe noi, prietenia care ne-a legat s-a bazat întotdeauna pe o anumită apreciere reciprocă, bazată pe o analiză critică făcută de fiecare, fiecăruia dintre noi. Aș vrea să subliniez că Cercul Literar s-a decantat dintr-o grupare studențească mai mare, care s-a numit Cercul Literar „Octavian Goga“ din Sibiu, unde eram cu zecile. S-au desprins cei care au putut să se încadreze unui anumit spirit critic, unei anumite moralități, unei anumite concepții despre prietenie și despre valorile literare. Am rămas solidari până la sfârșit. Și în momentul în care a slăbit coeziunea noastră, ca grup, ne-a ținut legați solidaritatea aceasta de destin, faptul că am trecut cu toții prin închisoare, că a fost nevoie să ne sprijinim reciproc după aceea, când fiecare dintre noi a ieșit la suprafață. Spiritul acesta de grup nu s-a pierdut. Dar el s-a bazat, întâi de toate, pe aprecierea pe care unul o avea față de celălalt. Și, în plus, cred că nu exagerez dacă spun că noi am făcut o figură puțin aparte, tocmai pentru că nu aveam nimic de împărțit cu nimeni. Nu am fost un grup de avangardă, nu am fost un grup care am negat și am luptat împotriva înaintașilor noștri, ca să ne diferențiem prin spirit de frondă. Am fost un grup care a urmărit realizarea proprie, găsirea unui ideal propriu. Ne-am recunoscut înaintașii. Noi întotdeauna am crezut că suntem urmașii Școlii Ardelene și ai Junimii. Spiritul care ne-a format a fost acela al Cenaclului „Sburătorul“, condus de Eugen Lovinescu. Deși eram la Sibiu, în prezența lui Lucian Blaga, noi nu ne-am pus sub egida lui. Spiritul nostru a fost acela al Junimii, al maiorescianismului. Scrisoarea noastră, actul nostru de identitate literară a fost adresat lui Eugen Lovinescu, ceea ce nu ne-a înstrăinat deloc de Blaga și nici pe el de noi. Așa se explică deci că, departe de a simți că ne putem afirma luptând unul împotriva celuilalt, noi am simțit că datoria noastră este și că drumul nostru poate continua în momentul în care suntem fiecare aproape de ceilalți.

Poezia e o creație extrem de personală, aproape un act liturgic, sacerdotal. De ce un poet are nevoie de un grup? Credeți că apartenența la un grup, la Cercul de la Sibiu, a avut importanță în impunerea dumneavoastră ca poet? Mai sunt și alte grupuri, cum a fost Școala de la Târgoviște sau, mai nou, Optzeciștii, care au Cenaclul de Luni, Universitas etc., și pentru fiecare, în traseul poetic, a contat apartenența la un grup.

Nu pot să dau decât un răspuns personal, care se bazează pe ceea ce eu însumi am trăit. Întâlnirea noastră, cenaclurile noastre au creat un anumit climat, o anumită atmosferă care a fost propice creației. Noi am spus întotdeauna lucrul acesta, am fost conștienți. Cercul literar a fost un adevărat laborator literar, în care fiecare a contribuit la elucidarea anumitor probleme. Fiecare a avut nevoie de cei care se aflau alături de el. Faptul acesta ne-a stimulat. Nu ne-a pus decât într-un fel de concurență benefică pentru fiecare dintre noi. Nu a existat invidie, rivalitate. Cu timpul, legăturile acestea au devenit dincolo de legăturile strict personale de prietenie între oamenii care eram noi. A devenit un climat extrem de favorabil creației literare. Aveam nevoie de acest cerc, pentru a ne stimula unii pe ceilalți. Și prezența unor personalități, cum erau Blaga sau Liviu Rusu, a fost pentru noi un mare stimulent. Eu cred că altfel nu aș putea să explic această solidaritate a noastră. În plus, în ceea ce mă privește pe mine, care veneam de la țară – eu sunt fiu de țăran – care veneam cu o cultură aproximativă, prezența în Cercul Literar a reprezentat pentru mine o adevărată școală, o adevărată educație a gustului, o introducere în universul valorilor artistice. Nu aveam niciun fel de pregătire muzicală, plastică. Artele îmi erau destul de străine în momentul în care am apărut în primii ani ai studenției mele. Cercul Literar echivalează pentru mine cu o adevărată naștere spirituală – singura care contează pentru un scriitor.

Comunismul rezidual, un rezultat al ignoranței față de noțiunea de libertate

Vorbind de libertate, se pare că pentru foarte mulți oameni nu contează. Cum explicați nostalgia răului, după un trecut care, istoric, e falimentar? Sunt foarte mulți oameni care spun că înainte era mai bine.

Eu am o teorie, pe care am și expus-o în scris acum vreo opt ani. Aceea că există în noi un comunism rezidual, așa cum există în plămâni un aer rezidual pe care nu izbutim niciodată să îl eliberăm complet. De aceea ni se recomandă să facem un anumit tip de gimnastică, care să forțeze eliminarea acelui aer stătut din plămânii noștri, pentru a beneficia de aer proaspăt. Mentalitatea aceasta a comunismului rezidual persistă astăzi în anumite straturi ale societății noastre. Bineînțeles că motivația este întotdeauna de ordin material. Oamenii constată că trăiesc anumite greutăți pe care nu le aveau înainte. Nu le-au avut înainte pentru că nu se puneau problemele care se pun astăzi, în regimul pe care îl trăim. Într-un regim comunist, omul era mulțumit, pentru că, după ce s-a făcut naționalizarea, statul îi asigura un loc de muncă, un salariu, o anumită liniște. Locul de muncă era mizerabil, dar cum românul nu este extrem de ambițios și nu vrea să atingă cote înalte de prosperitate, omul era mulțumit. Omul se făcea că muncește și statul se făcea că îl plătește. Simulacrul de muncă era răsplătit printr-un simulacru de remunerație – simulacru comparativ cu ceea ce se petrecea în alte părți ale lumii, unde i se cerea omului să desfășoare o muncă reală, productivă, cu rezultate pozitive, dar era și plătit pe măsura acestor rezultate. La noi nu era așa ceva. În plus, statul îi garanta o anumită marjă de libertate, de mișcare, care era, de fapt, extrem de îngrădită, incomparabil mai îngrădită decât în Occident.

Omul nu știe ce e aia libertate până în momentul în care o are. De aceea, exercițiul libertății implică un risc, acela de a cădea în libertinaj, de a face exces de libertate, în momentul în care nu ai o scară de valori care să îți indice exact până unde și ce anume poți să ai beneficiind de libertate. Libertatea este o noțiune corelată cu responsabilitatea. Deci nu există libertate, nu numai pentru artă, ci și pentru viață, decât în momentul în care există o lege care îți limitează această libertate și îți implantează sentimentul responsabilității. Sunt răspunzător de libertatea mea în sensul că nu pot transgresa anumite limite și trebuie să dau seama în fiecare clipă de ceea ce fac. Dacă transgresez aceste limite, cad în libertinaj. Dar libertatea aceasta trebuie învățată. Or, noi nu am învățat suficient, până în clipa de față, ce înseamnă libertatea unui regim democratic, pentru a ști în ce măsură avem dreptul să facem ceva. Noi vrem încă să ni se impună niște limite, să ni se spună: „Stop! Oprește-te! Nu poți trece mai departe.“ Nu avem încă educația morală suficient dezvoltată ca să știm noi înșine ce să facem cu libertatea noastră. Ca să mă întorc la întrebarea pe care mi-ai pus-o, cei care au nostalgia trecutului o au tocmai din cauza acestei ignoranțe, pentru că nu știu cu adevărat cum să trăiască într-un regim de reală libertate. Totul trebuie învățat. Democrația se învață. Practica libertății se învață. Noi învățăm foarte greu. Alte popoare au izbutit să învețe mai repede decât noi și nu mai sunt prizoniere ale trecutului. Noi suntem încă prizonieri ai propriului nostru trecut, din cauza acestei mentalități pe care eu am botezat-o „comunism rezidual“. Să spui că ceea ce a fost ieri a fost mai bine, de ce? Pentru că nu știi să ai reacția potrivită față de greutățile de care te izbești astăzi, și nu știi ce să faci ca să le îndepărtezi. Mentalitatea aceasta că toate lucrurile trebuie rezolvate de către un organism superior care este statul, paternalismul acesta este, fără îndoială, izvorul unor nemulțumiri și al unor nostalgii care grevează asupra mentalității noastre de azi.

Evoluția poetică. De la baladescul anilor de studenție, la psalmii senectuții

În opera dumneavoastră se poate vorbi despre o evoluție?

Da, sigur că da, se poate vorbi despre o evoluție. Nemulțumirea mea constă în faptul că critica mi-a pus pe frunte o etichetă încă din tinerețe, și cu eticheta aceea am rămas. Căci criticilor nu le place să urmărească evoluția unui poet. Cred că l-au prins într-o formulă și sunt consecvenți cu formula respectivă. În perioada sibiană, a studenției, ceea ce mă caracteriza era baladescul și o anumită reflexivitate. După aceea, contactul cu poezia modernă, faptul că am tradus foarte mult din mulți poeți și am cunoscut o mulțime de arte poetice mi-a modificat puțin viziunea pe care o aveam asupra actului liric, asupra poeziei lirice. Am ajuns la psalmi și pentru că, spre deosebire de unii oameni care au ieșit din închisoare pierzându-și credința în Dumnezeu, eu am ieșit din închisoare mai credincios decât fusesem înainte. La mine s-a accentuat religiozitatea probabil și cu vârsta. Am ajuns la psalmi pentru că mi s-a părut că trebuie să încerc să mă verific pe mine însumi în ce măsură pot să fac audibilă o voce care se tot agita în mine însumi, dar căreia nu i-am acordat destulă atenție.

Intelectualul trebuie să coboare în cetate

Andrei Pleșu spunea într-un interviu că e dezamăgit de majoritatea, dacă nu chiar de toți liderii culturali, scriitori importanți, artiști importanți, care au intrat în viața publică după 1989. Și spunea trei motive. În primul rând că nu aveau dreptul moral mulți dintre ei, pentru că înainte avuseseră multe acomodări cu regimul. În al doilea rând, că manifestau utopii infantile în proiectul lor public. Și al treilea că singurul lucru care i-a interesat era să-și promoveze propria imagine. Ce ziceți de asta?

Eu cred că intelectualul și scriitorul sunt chiar obligați să intre în viața publică, să se intereseze de politică. Nu stă în picioare observația că politica nu-ți lasă timp ca să faci și artă. Nu vreau să mă dau exemplu pe mine, pentru că nu știu câtă artă fac sau nu fac. În orice caz, politica pe care am făcut-o nu m-a împiedicat să îmi văd de lucru la masa de scris. Este o datorie morală ca intelectualul să intervină în treburile publice și tradiția ne arată că încă de pe vremea Atenei a intervenit. Cine anume să se pronunțe în legătură cu chestiunile de ordin general, dacă nu un om capabil să judece la nivelul respectiv treburile publice? Se presupune că el are o formație care îi permite să fie mai drept. Să vehiculeze o moralitate mai serioasă, mai convingătoare decât restul cetățenilor, să fie mai detașat de valorile strict materiale. Eu, în general, susțin că așa cum de-a lungul secolelor intelectualul a și elaborat teoriile politice, le-a și pus în practică, trebuie să continue acest lucru.

Vreau să vă întreb în final, pentru că au fost 150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu: aveți un text mai vechi care a anticipat cumva numărul din „Dilema“ dedicat acestei sărbători și care a stârnit atâtea discuții? Cum credeți că se va termina această polemică? Eminescu va fi cel care va pierde?

Nu, Eminescu nu va pierde. Un poet național nu poate să aibă în România un destin diferit de poeții naționali ai altor popoare. Ce se întâmplă cu Eminescu se întâmplă cu Goethe, cu V. Hugo ș.a.m.d. Se întâmplă cu orice poet național. El este un fel de paratrăznet, care atrage asupra sa și care canalizează în solul etnic descărcările de mânie sau de adorație, de revoltă, sau de laudă ale unor inși. Descărcările sunt în funcție de temperamentul oamenilor. Un poet național este întotdeauna și în egală măsură venerat și criticat, ridicat pe soclu, și totuși contestat. El este o statuie de bronz și trebuie să ne obișnuim cu această idee și cei care au oroare de asta, să țină minte că pe statuia de bronz se pot așeza și un porumbel, și o vrabie care face un găinaț pe creștetul ei, ca să fie liniștiți că nu este vorba numai de venerație, ci și de contestație. Nu putem trăi fără mitul poetului național. Orice popor îl are, are o mulțime de mituri, dar există și un mit cultural, care este al poetului național. Eminescu a pierdut și a câștigat încă de la început. A fost negat încă de la început, nu numai de Popa Grama (n.a. Alexandru Grama). Va fi înjurat în continuare, nu numai de Macedonski, ci și de alții, va suporta cu aceeași indiferență ca a Luceafărului destinul acesta. Acum, sigur, aceasta e imaginea despre geniu pe care și-a făcut-o până la urmă; care este contrară imaginii lui Schopenhauer. Schopenhauer nu ar fi admis niciodată că un geniu este nemuritor și rece. Un geniu este înflăcărat, în genere, și întotdeauna încrâncenat, nicidecum indiferent. Cât despre Eminescu, independent unde o fi acum, noi vom continua aici, unii să îl detestăm, alții să îl venerăm. Sigur, există și anumite interese obscure, chiar inavuabile, dar cele mai multe lucruri sunt reacții temperamentale. Nu trebuie să li se acorde mai multă atenție decât trebuie.

O ultimă întrebare: ce vă doriți de acum încolo?

Sănătate!