În ambianța elevată a impunătoarei Biblioteci Naționale din Madrid, l-am cunoscut de curând pe Marcello Caprarella, autor bilingv – scrie în italiană și spaniolă – cu un demers creativ polifațetic: scriitor, istoric, traducător, cercetător, profund implicat în problematica vieții și culturii prezentului în lumea contemporană. Și, în acest context, am descoperit cu plăcere că este interesat deopotrivă de istoria României, de viața și cultura noastră. Născut în Italia (Foggia, 1969), a studiat Istoria Contemporană la Universitatea din Pisa. Din 1995 locuiește și creează la Madrid. A obţinut titlul de doctor în Istorie Contemporană la Universitatea Autónomă din Madrid, unde a și condus mai târziu Departamentul de cercetare. A fost Visiting Professor la New York University, iar în prezent conduce o societate de traduceri.
Din opera sa cu caracter istoric, scrisă în spaniolă, se evidențiază eseurile despre istoria economică și socială a Spaniei în perioada franchistă – menționăm aici contribuția sa fundamentală Madrid durante el franquismo: crecimiento económico, políticas de imagen y cambio social – „Madridul pe timpul franchismului: creștere economică, politici de imagine și schimbare socială“ (Consejo Económico y Social de la Comunidad de Madrid, 2001) , – precum și despre Spania în tranziția democratică: Crónica de (una) capital en tránsito. Crisis económica, luchas ciudadanas y cambio cultural en Madrid (1975-1985) – „Cronica unei capitale în tranziție. Criză economică, lupte cetățenești și schimbare culturală în Madrid“ (Editorial Postmetrópolis, Madrid, 2016).
Creația sa literară, scrisă în limba maternă, debutează cu un jurnal care, în 2016, a fost finalist al Premiului „Saverio Tutino“. Primul său roman, Il corso dei destini incrociati („Cursul destinelor încrucişate“), publicat în 2018 (Sassari, Catartica Edizioni), s-a bucurat de succes de public și critică și a fost finalist al Premiului Genio Segreto. Al doilea roman al său, La prigionia di una somiglianza („Prizonierul unei asemănări“), a fost editat în 2021 (Viagrande, Algra Editore).
Apărută de curând în română la Editura Univers, în traducerea Laviniei Similaru, Cursul destinelor încrucişate este o carte originală, captivantă și foarte actuală despre alienarea societății și cu precădere a învățământului în zilele noastre. (T.Ș.M.)
Teodora Șandru Mehedinți: Marcello, ești bilingv, te-ai născut în Italia și locuiești la Madrid. Scrii cărți de istorie în spaniolă și de literatură în italiană. De ce? Are vreo semnificație?
Marcello Caprarella: Nu are nicio semnificație. M-am format ca istoric deopotrivă în Italia, unde am absolvit facultatea, și în Spania, unde mi-am făcut doctoratul. Am hotărât să mă îndepărtez de lumea academică dintr-o serie de motive personale. Să zicem că nu mai suportam viața universitară. Era fără îndoială reciproc…
– Ce înseamnă pentru tine să fii publicat în România? Ce cunoști din cultura română?
– Mă bucur mult că sunt publicat în România. Pentru mine este o onoare. Sunt recunoscător Editurii Univers și traducătoarei mele, Lavinia Similaru. Sper ca în România romanul să aibă succes. Din cultura română îmi sunt cunoscute câteva nume celebre de scriitori și filosofi: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Tristan Tzara, cel al sculptorului Constantin Brâncuși, al lui Henri Coandă.
Înainte de căderea lui Ceaușescu, România era pentru mine un teritoriu fără frontiere definite, o țară misterioasă și oprimată. La Universitatea din Pisa, la sfârșitul anilor optzeci ai secolului trecut, mai erau încă profesori staliniști. Îmi amintesc că unul dintre ei, peste măsură de prost, spunea că e adevărat că în România sunt raționalizate alimentele de primă necesitate, dar că se dădeau săptămânal trei kg de unt și patru kg de carne de persoană, și zicând asta tipul zâmbea, provocându-ne: „Care dintre voi mănâncă patru kg de carne pe săptămână, eh? În Occident se minte mult în privința comunismului. Acolo oamenii sunt fericiți și debordează de sănătate și de bunăstare!“
Îmi amintesc zilele din preajma morții dictatorului, care a fost televizată în direct, și mi-a făcut o impresie extrem de puternică. Profesorul stalinist a murit cu câteva luni înainte de eveniment (ce păcat!…). Ar fi fost amuzant să-i aud interpretările când a fost dată publicității grozăvia care s-a petrecut în România. Începând de atunci și mai ales de când m-am mutat la Madrid, la jumătatea anilor nouăzeci, am auzit vorbindu-se din ce în ce mai mult de România, o țară care se deschide către Europa și către lume. În plus, dat fiind pasiunea mea pentru fotbal, am auzit de fotbaliștii români renumiți ca Ducadam, Hagi, Dan Petrescu, Cosmin Contra, Craioveanu, Gică Popescu, Lăcătuș, „cobra“ Ilie. Am avut de asemenea ocazia să cunosc și să am legături cu mai mulți români. Întotdeauna mi s-au părut oameni serioși și muncitori, puțin melancolici și pesimiști, cum sunt oamenii care au suferit mult în istorie.
Cunosc oarecum istoria și literatura țării din secolul al XX-lea, datorită lecturilor din eseurile lui Norman Manea și din operele lui Cioran, Eliade și, mai ales, Mihail Sebastian, un scriitor pe care îl apreciez foarte mult, atât ca romancier, cât și ca autor de jurnal.
Cât despre scriitorii de astăzi, m-a impresionat amărăciunea lui Mircea Cărtărescu din „Ruletistul“. Sper ca Mircea Cărtărescu să primească Nobelul, îl merită din plin. De asemenea mi s-a părut interesant romanul lui Gabriel Chifu Los cuentos de César Leofu (l-am citit în versiunea spaniolă la care sunteți co-autoare, publicată la Madrid în 2017).
Am citit toate aceste cărți în traduceri spaniole, desigur. Nu vorbesc româna, deși înțeleg câte ceva, ca orice vorbitor de italiană și spaniolă, căci și româna face parte din familia limbilor romanice și, ca atare, multe cuvinte seamănă cu cele spaniole sau italiene. Mi-ar plăcea însă să învăț româna.
Romanul Las cornejas de Bucarest („Ciorile din București“) de Miguel Sánchez-Ostiz m-a făcut să-mi doresc să cunosc Bucureștiul, „micul Paris“. Sper să îl pot vizita într-o zi.
– Titlul romanului tău este o aluzie clară la Castelul destinelor încrucișate. Italo Calvino este modelul tău? Care sunt scriitoriii tăi preferați din literatura universală?
– Aluzia la Calvino este parodică. În romanul său, Calvino menționează tarotul, în vreme ce eu bazez construcția subiectului poveștii mele pe un joc de cărți pentru adolescenți borderline. Calvino îmi place mult. Îmi plac mulți scriitori, nu aș putea să fac o listă, nu cred că ar avea sens. Pot spune însă că preferatul meu este Céline.
– Eroul tău renunță la cariera universitară. Cunoscând îndeaproape viața studenților și a elevilor, ce crezi despre învățământul actual?
– Eroul meu e un antierou, iar eu sunt un antiuniversitar, întrucât cariera mea academică a fost un eșec, mulți (sau chiar toți) ar putea să susțină acest lucru, și probabil că pe bună dreptate. Despre universitate am aceeași părere ca despre toate instituțiile actuale, și anume că asistăm la o degradare accelerată.
– Ar fi interesant să ne spui în câteva fraze părerea ta despre societatea contemporană, invadată de coaches și manuale de auto-ajutorare.
– Pe scurt, coaching-ul mi se pare demonstrația cea mai clară a faptului că trăim într-o lume în care puterea vrea să ne transforme în tâmpiți , făcându-ne să credem că se gândește la binele nostru. Romanul a fost scris înainte de pandemie, care a fost o confirmare tragică a ideilor mele. Trăim înconjurați de clovni cruzi, dar care sunt puternici, și suntem asaltați de sugestiile sadice care ne-au distrus independența existențială. În curând vom avea nevoie de un tutorial până și ca să ne ducem la toaletă.
– Cum ți-a venit ideea să scrii această carte? Cititorii ar dori cu siguranță să afle ceva despre geneza cărții.
– Pe lângă explicațiile din răspunsul anterior, aș adăuga că am avut o experiență directă cu un coach, din vina căruia mi-am pierdut locul de muncă la o societate multinațională. Atunci am văzut chipul fizic al acestei puteri relativiste și sadice despre care vorbeam. Acel coach era un cretin, dar cu putere, și a folosit-o împotriva mea.
– Vorbește puțin despre al doilea roman al tău, La prigionia di una somiglianza („Prizonierul unei asemănări“), publicat anul trecut de Algra Editore.
– Este un roman scris într-un stil mai curând clasic în comparație cu primul, deși conține o puternică încărcătură polemică. Subiectul este cel al dublului. Protagonistul este un traducător specializat, care sfârșește la închisoare din cauză că se dă drept un scriitor celebru, cu care seamănă în mod uimitor. Situația îmi oferă ocazia de a face critica lumii literare și editoriale, în care domnesc ticurile corectitudinii politice și logicile comerciale cele mai brutale. Și aici apar câteva personaje din România: un deținut pe care protagonistul îl cunoaște la închisoare (sper ca aceasta să nu-i jignească pe cititorii români), personajul colectiv al armatei române în timpul asediului Plevnei și un bucătar din Craiova. Totuși, adevărații protagoniști ai părții din text referitoare la închisoare sunt bulgari.
– Îți mulțumesc pentru interviu și o ultimă întrebare: ce dorești să transmiți cititorilor din România?
– Sper să le placă romanul. Sper deopotrivă ca temuta criză să nu afecteze prea mult țara, ca să se poată scrie în continuare opere de mare calitate literară, precum cele menționate. Bineînțeles, sper să se termine războiul, crizele și tot răul de pe lume, iar planeta întreagă să cunoască în sfârșit prosperitatea.