Vîrsta (născut în 1953), alianțele și gusturile literare (evocă mereu, în poemele sale, literatura lui Gabriel Chifu, Ion Mureșan, Mircea Mihăieș, Aurel Pantea), momentul debutului literar (2003) în gruparea din jurul revistei „Familia“ din Oradea îl situează pe Gheorghe Vidican între optzeciștii „recuperați“ după 1990, dar, în același timp, explică lipsa apartenenței explicite la un canon literar anume sau, măcar, la una din tre direcțiile pe care a evoluat generația sa, deși, în volumul Piv nița din horn, poetul revendica generația 80: „generația optzeci e o icoană a neamului“, scrie el în Poemul nescris. Întîrzierea cu peste cincisprezece ani a debutului față de cel al nu cleului generației 80 și contextul în care se replia, în anii 90, lumea literaturii, cu pierderea accelerată, a capitalului simbolic ex plică, în bună măsură, ezitările pentru o opțiune fermă în privința formulei lirice. Acest lucru nu putea să scape criticii de întîmpinare care a pus mereu, în valoare, mai ales, orgoliul de a nu semăna cu cineva, de a nu fi trecut în „siajul“ unui „sfînt“ din „icoana neamului“. Pentru Paul Aretzu, Gheorghe Vidican este un „poet special“ care combină modalități suprarealiste, dadaiste, expresioniste, formulînd enunțuri ce configurează un „puzzle fără desen“. Dan Cristea vede în autorul Fisurii privirii „un practicant asiduu al unui suprarealism domestic, fără doctrină și fără teorie“. Mircea Mihăieș crede că Gherghe Vidican este un „neotradiționalist sedus de libertatea poeticii neomoderniste“.
Cea mai recentă carte, Suburbiile fricii, se circumscrie acestei permanente căutări, despre care cei din vechime ne învățau că e poezia însăși. Gheorghe Vidican pare a căuta aici un model dadaist, cum îi spune în Dimineți la Petid și, desigur, găsește doar ceea ce descopereau, altădată, poeții de la „Cabaretul Voltaire“ din Zürich (“dadaiști conștiincioși recuperau cuvinte decupate din tăcerile noastre“, scrie poetul de azi în Se ivesc zorile). Poetul încearcă un profil futu rist al unor poeme „recitate pe corso“ sau unul cu „iz neomodernist „ și, iată, „un poem cu influențe optzeciste“. Dar nu în paradigme literare găsește Gheorghe Vidican poezia, ci acolo unde o va fi des coperită încă de la primele cărți, unde poezia se hrănește cu „frigul umbră de vultur“ și cu toate ale pieței publice, în haina doliului care e cenușa, printre aluviunile, nisip, mîl, pietriș pe care le aduc cotidianul, memoria afectivă și subconștien tul acționat de memoria colectivă. În poeme lungi, supraîncărcate de text, poetul caută „grăuntele“ poeziei. Gheorghe Vidican, spuneam altundeva, îmi pare asemeni căutătorului de aur prin pîraiele din munți; vine, acolo, primăvara, se instalează într-un cort, trece, zilnic, prin sita sa apă, mîl, pietre, tot ce aduce pîrîul repede de sus, alege, din cînd în cînd, cîte un minuscul grăunte auriu, îl pune în chimir, toamna, pleacă și trăiește peste iarnă cu ceea ce a adunat, pentru ca să revină la același pîrîu sau la altul, primăvara viitoare. Li rismul lui Gheorghe Vidican pare a se fixa într-o serie de enunțuri, aglutinînd trăiri, stări, sentimente, amintiri, scene din (i)rea litatea imediată, fantasme, prieteni, „gabriel chifu și mircea mihăieș“, vise și cotidianul cenușiu, amorf, nopți și zile, plictiseli și pasiuni. Fiecare vers pare a începe un nou poem. Refuzînd o legătură, fie și într-o logică simplă, cu enunțul anterior, totul curge înspre o poezie pe care, mai degrabă, cititorul e chemat să o (re)constituie: poetul îi oferă, generos, materia și materialul liric, în înțelesul pe care Michel Zéraffa îl dădea acestor termeni în teoria literaturii.
Gheorghe Vidican are o mare forță de dislocare a realului, de fragmentare și neantizare pentru a-l re compune într-un alt registru, al fierberii patimii și, mai ales, al mirosurilor. În Suburbiile fricii, ca în toate cărțile precedente, Gheorghe Vidican își scrie poezia într-o neascunsă, pregnantă voluptate a simțurilor, structurînd textele, trecute prin braille, prin și într-un anume miros, semnificînd totdeauna ceva, esențialul, poa te, în dez-ordinea erosului, dar și în orizontul trăirii interioare, figurînd secvențe dintr-o autobiografie lirică. Astfel, în Suburbiile fricii, suveran este mirosul mărului putred: „Pe corso un fior liric al trișorului/ face schimb de priviri cu șoaptele domnișoarei de pension/ un amestec de miros de măr putred și cireș înflorit/ în degetele orbului antologii cu poeme decembriste/ trecători sentimentali prin buzele noastre/ guri deschise de alte guri/ poeme învelite în priviri virtuale/ degete legate de mâini cu literele braille/ în cameră revoltele se privesc direct în ochi/ ieșim din trupuri/ lustruim pielea poemului cu vocea ta/ domnișoara de pension prin piețele publice șoapte/ cilindrice în urechile trecă torilor/ pe corso miros de plăcinte nisipul clepsidrei stă cu frica în/ sîni/ joc al democrației profiluri cu păsări de pradă pe luciul/ oglinzii/ miros de măr putred prin șoaptele poemului/ femeia își sechestrează frumusețea în privirea vînzătorului/ de publicitate/ își ascunde liniștea în cenușa păsării phoenix/ pe corso în poala bunicii miros de sarmale“ (Pe corso). În lumile apocaliptice ale simțirilor, descoperă Gheorghe Vidican șoapta și mirosul poeziei adevărate.