În general, profesorul Ioan Opriș s-a identificat cu scrisul istoric care a acoperit zona artelor, a muzeelor, dar și a politicilor culturale îndreptate spre conservarea și valorificarea patrimoniului național. A excelat și prin studiile de istoria istoriografiei și a diplomației, cu un accent special asupra diplomației culturale.
Cartea prezentată aici – întemeiată în mare parte pe documente identificate în Arhiva diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe, dar și în Arhivele Naționale Istorice Centrale – nu este propriu-zis o istorie, fie și parțială, a diplomației românești, ci mai degrabă o reflectare de mare amploare a interconexiunilor dintre sfera diplomatică (adică structurile Ministerului Afacerilor Străine din prima jumătate a secolului XX, în linii mari) și mediul cultural-artistic.
Volumul recuperează inclusiv parcursul în diplomație, chiar dacă pentru o perioadă relativ scurtă, al unor personalități culturale, precum colecționarul și creatorul de muzeu Anastase Simu, Constantin Giurescu (primul membru al dinastiei de istorici), Coriolan Petranu (muzeograf, istoric de artă și profesor la Universitatea din Cluj), Tudor Vianu, Constantin Suter (istoric de artă și profesor), ca să enumerăm doar câteva nume prezente în paginile poveștilor suprapuse înfățișate de Ioan Opriș. Alți reprezentanți ai lumii literar-artistice precum Cincinat Pavelescu și Constantin I. Nottara au aspirat și ei – fără succes – să intre în diplomație (pp. 24-28). În general, lumea scriitoricească este bine reprezentată: în lucrare mai apar ca personaje (secundare, ce-i drept) Mircea Eliade (p. 83), Emil Cioran (p. 183), Eugen Ionescu, Vintilă Horia (pp. 222 și urm.), Constantin Noica (p. 138), cu toții având tangențe (efemere) cu sfera diplomației. „Personaje“ istorice importante ale cărții sunt diverse instituții și organisme culturale sau politico-diplomatice: Muzeul Național de Antichități; Muzeul de Artă Națională condus de Alexandru Tzigara-Samurcaș; Muzeul Arheologic de la Constanța; Inspectoratul Muzeelor din Transilvania; Comisia Interaliată de Reparațiuni; Serviciul Român de Restituțiuni etc.
Pentru că am pomenit de restituiri, trebuie spus că o întreagă secțiune a lucrării – poate cea mai pasionantă din perspectiva noastră – este cea consacrată Demersului diplomatic pentru recuperarea unor bunuri culturale (pp. 77-92). Acest capitol se concentrează asupra efortului diplomatic, politic și cultural, derulat după încheierea Primului Război Mondial, de readucere în țară a patrimoniului artistic și ecleziastic confiscat, rechiziționat și/sau furat de-a dreptul de reprezentanții autorităților Puterilor Centrale (Bulgaria, Germania, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria), state care au ocupat zone largi ale teritoriului național începând din toamna anului 1916 și până la finele lui 1918.
Narațiunea lui Ioan Opriș este pe alocuri poate prea înflăcărat patriotică, însă există în carte și momente care reflectă aspecte mai puțin plăcute – spre exemplu, slăbiciunile și tarele administrației culturale, politice și diplomatice autohtone (cum a fost cazul lentorii cu care s-a derulat revenirea în țară a transporturilor de obiecte arheologice recuperate de la statul bulgar). Până la urmă, însă, Bulgaria a fost constrânsă să returneze o bună parte a bunurilor culturale pe care cetățenii săi (în mare măsură militari) le-au sustras din România ocupată. Prin acest volum, Ioan Opriș confirmă o dată în plus statutul său de reputat specialist al reconstituirii avatarurilor prin care a trecut în ultimele două secole patrimoniul cultural artistic și muzeal autohton. Dincolo de sincope, inerții și lipsă de coordonare în anumite momente (pp. 88-89), se remarcă din lectura cărții determinarea de ansamblu cu care au acționat diplomația și lumea culturală românească pentru recuperarea patrimoniului confiscat/rechiziționat în diverse contexte istorice (de regulă, războaie). Opțiunea esențială de atunci a fost restituirea în natură a bunurilor culturale mobile, și nu despăgubirea, cum poate ar fi preferat cei care își însușiseră obiecte de artă sau arheologice în disprețul legislației (internaționale) și chiar al legilor războiului.
Poate și actualul proiect de act normativ al Codului patrimoniului, pus recent în dezbatere publică, ar trebui să țină cont de expertiza istorică și să vădească mai mult respect față de ideea de restituire și de recuperare efectivă a unor bunuri culturale mobile confiscate/rechiziționate sau înstrăinate în condiții de presiune fizică și morală sub diversele regimuri autoritare, antisemite, dictatoriale și totalitare care s-au succedat între anii 1938 și 1989.