Poeme de Ildiko Șerban
poezii inedite
Sara
Ca o nebună se învârtește
împleticindu-se,
nici nu poate altfel
în ploaia asta de flori de
corcoduș
venită de nicăieri.
Pletele sure
își scapă broboada
pe umerii scofâlciți
când aude
„Vei avea!”
Nici nu contează ce,
cum, sau când.
„Vei avea!”
Din gura știrbă
râsul țîșnește isteric
până la marginea timpului.
Râde Sara, doar râde ca
o nebună,
în timp ce regii întregului
pământ
îi cântă frumusețea.
Era primăvară
atunci.
Iluzie
Da, așa era ochiul tău,
un pocal adânc
în care s-a prăbușit
asfințitul,
înainte de asta
a fost o pasăre transparentă
în care uneori
se oglindea
o femeie desculță.
Firește
Nu, nu poate exista poveste
în asta
e doar un delir imaginar
prizonier în pânza țesută,
un fel de picătură de ploaie
în colțul nevăzut
unde praful se adapă,
firește că ar fi putut avea
un curs,
cu pași neștiuți, ancestrali,
creionați pe harta
epidermei
și o evadare telurică
din care să fugă apa,
s-ar fi numit cumva
această fulgurantă și
translucidă idee
poate simulacru de geneză
sau fotocopia unui asfințit,
sau iubire,
dar cum nimeni nu știe
cât de adânc e trecutul
mai bine doar o negație
din două litere simple
orfane de epic.
Dual
Recunosc fațeta acestei
monede
strălucind ca un păstrăv tânăr
peste stăvilarul râului.
În lumina aceasta,
te rog, nu mă atinge!
Doar privește
cum glezna ploii se spală-n
nisip
și iarba descarcerează malul!
Nu mă atinge!
Pe fața nevăzută a lunii
cobor eu despletită
spre oglinda apei…
Descarcerare
Respirăm
ca două secunde bulimice
între sistolă și perechea ei
niciunul nu știe cum urcă
lumina
sau cum se îmbată
amprentele
de spații
știm doar că ajunge
să ne privim
și uite așa
rotim zariștea
când păsările flamingo
devin purpurii.
Acul
De jos în sus,
pe lângă unghia tocită,
acul crește prin in
ca setea în cercul fântânii.
Uneori
un zvâcnet prematur obosit,
sau o scurtă revoluție,
agață de capătul firului
talere, noduri și borne,
iar alteori, pur și simplu,
ne înșirăm
ca niște mărgele de liniște,
de jos în sus
mereu de jos în sus,
pe același fir,
cu același ac.
Poeme de Eugen Bunaru
Prolog (dă-dămult, mai dă-dămult)
Uneori, când mă întorc, noaptea, din cine știe ce peregrinări periferice, memoria mea pescuiește imagini peste imagini: filmulețe înțesate cu întâmplări haioase, răsfrânte (ca) pe o pânză străvezie, fisurată pe alocuri, (ca) pe un ecran ba încețoșat, ba însorit brusc, cu întâmplări browniene, văzute parcă din avion, dă-dămult, mai dă-dămult… Și, dintr-odată, iată, devin, pas cu pas, un spectator fascinat, devin eu însumi – ațâțat de jetul de imagini – actorul rolului principal. Devin, pe nesimțite, un personaj misterios, jucat frenetic pe o peliculă de cinematecă. Ceea ce văd se derulează când debordant, dezordonat, parcă totul dă peste margini, când leneș, narcotizant, halucinant. Alteori, dimpotrivă, totul e o curgere limpede, de-o misterioasă lentoare, în care transpar, ca într-o oglindă, când chipuri bizare, siluete fantasmatice, scenete feerice, când mizerii zilnice, îngropate în nisipurile mișcătoare ale amintirilor, când personaje reale, episoade recognoscibile, mustind de chiar viața de-atunci, și de-atunci, și de-atunci… Și toate momentele se înlănțuie perfect, se leagă logic, se leagă fabulos, fir cu fir, într-o coerență cronologică-narativă impecabilă. Totul de necontestat. Totul de (ne)recunoscut… Apoi, încet-încet, imaginile se unduiesc, se repliază, se rarefiază, se ascund, dispar prin porticuri bizare, prin canale secrete, conectate la marea uitare. Se așază undeva în colbul absolut al memoriei.
***
Ți se propune o dispariție discretă
o alunecare tăcută pe cât posibil invizibilă
undeva în spatele cortinei dincolo
de cele câteva raze naive ce străpung timid
doi-trei nori dolofani perseverând buclucași
pe pânza ușor mișcată a cerului (pardon,
a decorului, ai vrut să zici)
Ar mai fi o șansă oarecum echivocă:
să aștepți înserarea aseptică și jocul ei
esoteric de umbre și lumini (în stânga
și în dreapta) și tremurul cosmic-arhaic
al primelor stele – ei bine, da, eminesciene! –
ce ard depărtărilor până ce pier.
Paranteză
O iau din loc e aceeași după-masă spre seară
un cer tulbure deasupra ca o apă murdară
(e încă februarie) trec de cimitirul eroilor traversez
am ajuns la staţia Ciocanul unde tocmai întoarce
tramvaiul 4. urc duhneşte îngrozitor a boschetar
adormit pe bancheta din spate. vatmanul sughite râgâie
la celular. tramvaiul mugeşte agonizează pe şine.
o bătrânică îşi face cruce o puştoaică tastează aplecată
cu sânii inocenţi revărsaţi agresiv pe tabletă. cineva înjură
de mamă pe limba maternă. ajungem la curba spre Piaţa 700.
mă uit prin geamul cețos. mi-e puţin teamă am o vagă
nelinişte la gândul obscur că aş putea recunoaşte
în mulţimea de capete din staţie un chip de domnişoară
anostă cu coşuri mici roşii pe obraji (am fost colegi
de liceu acum… zeci de ani și mai bine).
***
E o zi fără anotimp
o lumină ce se frânge în haloul unei priviri
arhaice așa cum cuvintele se adâncesc lacom
și singure într-un poem fără început și fără
sfârșit în timp ce poetul își amintește brusc
că e tocmai ziua plecării își aruncă geaca
pe umeri o ia din loc val-vârtej mustind
de fiorul unei aventuri insolite
furat de iureșul matinal al străzilor
o zbughește cu mâinile în buzunare fluierând
ușor aiuratic o melodie din anii expirați
ai adolescenței aproape aleargă acum
gâfâind din greu și fericit laolaltă cu zorile
pentru a prinde ultimul vehicul gata de decolare
într-o călătorie intergalactică.