Cunosc foarte puține lucruri despre străbunii mei. Nu știu exact nici când au venit și nici unde s-au așezat mai întâi, pentru ca în cele din urmă să se stabilească în nordul Bucovinei, la Climăuți și Fântâna Albă, nu departe de Rădăuți, Siret și Cernăuți, acolo unde astăzi harta României, dar și cea a Ucrainei stau atârnate în cui, de o parte și de alta a graniței trasate de Ribbentrop și Molotov.
În lungul lor exod, e posibil ca cetele de credincioși să se fi unit între ele precum șuvoaiele unui pârâu și să se fi despărțit tot de atâtea ori, pentru a putea face mai bine față primejdiei. Din câte știu, pentru a putea scăpa de mânia dezlănțuită împotriva credinței lor de oamenii țarului, ei au căutat adăpost în păduri și în locuri mlăștinoase, unde ohrana țaristă ajungea mai greu. Iar de acolo, încetul cu încetul s-au răspândit aproape în toată lumea.
Ca să scape de prigonitorii lor, „oamenii adevăratei credințe“, cum își spuneau mulți dintre ei, s-au adăpostit în cele din urmă la marginea marilor imperii, care-i apărau de mâna nevăzută a Rusiei, patria lor urgisitoare. Așa s-a întâmplat ca unii dintre ei să se stabilească în Dobrogea, atunci aflată sub ocupația turcească, iar alții în nordul Bucovinei, stăpânită de habsburgi, dar și în alte locuri mult mai îndepărtate. Unii au ajuns cu timpul până în Australia, alții în Brazilia, Statele Unite, Canada, Alaska și Japonia, iar alții s-au stabilit ceva mai aproape, în Polonia, Letonia, Lituania, în zona Bugeacului, nu departe de Odessa, în Bulgaria, Moldova, inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea, și asta pentru că mulți dintre ei, fiind pescari din zona râurilor Don și Nipru, au căutat să se așeze în locurile care le aminteau de plaiurile natale. Timp de mai bine de trei veacuri ei și-au păstrat limba, obiceiurile și credința, unii dintre ei proveneau din rândul târgoveților, a nobililor și a mujicilor ruși – rascolnicii – alții din rândul cazacilor zaporojeni sau a cazacilor nekrasoviți, a căror răscoală a fost înăbușită în sânge în 1708, ei fiind nevoiți să se refugieze mai întâi în Kuban, de unde au migrat spre marginile Imperiul Otoman, ajungând și în Dobrogea.
La început, refuzul multor credincioși de a accepta reformele patriarhului Nikon a avut drept consecințe supra taxarea pe venit și chiar pentru purtarea bărbii, dar și impunerea unei vestimentații specifice, menite să-i marginalizeze. Desigur, nu s-a purtat atunci banderola cu steaua galbenă, ci alte însemne incriminatorii. Fapt care arată că nimic nu-i nou sub soare.
Încă de la mijlocul secolului al XVII-lea, rușii de rit vechi au cunoscut o lungă și cruntă prigoană din partea patriei-mamă și a bisericii sale oficiale, care a aruncat anatema asupra lor, cum a aruncat mai târziu și asupra contelui Tolstoi care, privit dintr-o anumită perspectivă, a fost și el un rascolnic.
Pentru faptul că au refuzat să adopte reformele patriarhului Nikon și ale țarului Alexei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, care visa să aducă ortodoxia la un standard occidental, pentru ca Moscova să devină cea de-a treia Romă, impunând reformele de sus în jos, prin forță, toți cei care nu au renunțat la vechile lor datini și obiceiuri religioase au fost torturați, arși pe rug, aruncați în gropi sau schingiuiți până și-au dat duhul. Unora le-au tăiat bărbile, altora degetele de la mâna dreaptă, ca să nu se poată închina creștinește, altora le-au fost smulse limbile, și asta pentru că ei au continuat, în ciuda prigoanei, să rostească numele Mântuitorului scris cu un singur „i“, nu cu doi de „i“, cum prevedeau canoanele oficiale. Teroarea a fost atât de cruntă, încât bisericile lor s-au umplut de mâini și de limbi tăiate de la rădăcină. Biserici cărora oamenii țarului, mânați de avântul înnoirii, le-au dat foc fără cruțare. Prin astfel de metode încearcă să-și reînnoiască Rusia istoria. Așa a făcut-o și atunci, așa a făcut și în perioada comunistă, așa face și acum.
Referitor la destinul și istoria Rusiei, istoricul și jurnalistul Hendrik Willem van Loon, corespondent al agenției Associated Press la Moscova în perioada revoluției din 1905, care a cunoscut îndeaproape contradicțiile societății din această țară, scria:
„Rusiei i-au trebuit cu totul două veacuri ca să scuture jugul greu al tătarilor, care făcuseră din țăranii ruși niște sclavi nenorociți. Niciun rus nu putea fi sigur de viață, dacă nu primea să se târască în fața micului mongol murdar, care ședea într-un cort, undeva prin inima stepelor Rusiei de miazăzi, și care-l scuipa în obraz. Masa poporului pierduse orice simțământ de onoare și de independență. Foamea, mizeria, tratamentul rău și tirania erau regulile vieții rusești. Muscalul, fie țăran, fie nobil, mergea la treabă ca un câine bătut, un câine atât de prostit de lovituri, că nu îndrăznea nici să-și miște coada, fără voia stăpânului și nu era niciun chip de-a scăpa de iadul acesta. Cavalerii tătari erau repezi și fără milă. Din câmpia lor fără sfârșit, nimeni nu putea spera să scape într-o țară vecină. Rusia n-avea de ales: trebuia ori să sufere, fără să miște, toate loviturile stăpânului său cu pielea galbenă, ori să înfrunte moartea.“ Rusia a ales cea de-a doua cale, și în anul 1380 Dimitri Donskoi, marele cneaz al Moscovei, îi învinge pe tătari pe câmpul de luptă de la Kulicovo. Astfel, după două sute de ani de chinuri și umiliri, Rusia se scutură de jugul tătar. Însă amintirea acestui jug avea să-și pună amprenta asupra istoriei sale. Din când în când, Rusia simte nevoia să se biciuiască. Să se automutileze. Nu e de mirare, de pildă, că în timpul domniei lui Alexei Mihailovici, țăranii devenind iobagi, din cauza atrocităților la care au fost supuși, priveau moartea ca pe o binefacere. Iobăgia sau mai degrabă sclavia nu a fost abolită nici mai târziu. Iar în secolul douăzeci „povara“ vechiului jug s-a repetat din nou. Căci în perioada bolșevică, Rusia s-a întors la iobăgie, ba chiar mai rău decât atât, la sclavagie. De fapt, întotdeauna Rusia a avut ceva de împărțit cu propriul său popor. Să fie și aceasta o reminiscență a amintirii cnutului tătăresc?!
Marii cneji, marii țari ai Rusiei, de la cei mai cruzi, la cei mai deschiși spre lumea civilizată, au râvnit puterea absolută. În mâna fiecăruia puteai ghici cnutul. Cu câtă sagacitate i-au pedepsit și apoi i-au prigonit înăuntrul și în afara granițelor Rusiei pe propriii săi supuși, din simplul motiv că aceștia nu au vrut să renunțe la preceptele religioase moștenite din străbuni. Prigoana a durat vreme de câteva veacuri, de pe vremea lui Alexei Mihailovici și până-n zilele noastre. Dacă puterea și biserica oficială ar fi dat dovadă de toleranță, soarta noastră ar fi fost alta.
Judecând lucrurile din perspectiva timpului pe care îl trăim, nu-i înțelegem nici pe prigonitori, nici pe prigoniți. Orgolii au existat și de o parte și de alta. Orgolii specifice spiritului slav: să nu fie nici pe al tău, nici pe al meu!
Ce i-a determinat, totuși, pe stăpânii Kremlinului să nu-i lase pe semenii lor ce au luat calea exilului să trăiască în pace dincolo de fruntaliile patriei natale? Ce pericol puteau prezenta pentru un imperiu imens cum era Rusia o mână de oameni risipiți în diferite colțuri ale lumii? Rusia a avut însă vocația de-a face experimente pe propriul său popor. Voința lui Petru I și a celor care i-au urmat la tron de-a fi în pas cu vremea, dacă nu chiar cu un pas înaintea vremurilor, i-au imprimat Rusiei un alt destin. Însă experiența istorică le-a arătat stăpânitorilor că reformele, de ordin economic, etic, moral sau religios, nu pot fi impuse cu forța. Dacă nu sunt asimilate natural ele nu vor crea decât forme fără fond. Asimilarea necesită răbdare și timp. Arderea etapelor istorice creează anomalii și catastrofe sociale. Dorința de-a fi în pas cu Occidentul i-au adus Rusiei și Marea Revoluție și tot dezastrul care a urmat. Anatema de la Biserica Uspenie aruncată asupra credincioșilor care au refuzat să adopte reformele de către patriarhul Nikon în 1667 s-a întors după câteva secole asupra prigonitorilor. Dacă în secolul al XVII-lea Rusia ar fi fost capabilă să rezolve pașnic reforma religioasă, ea ar fi fost capabilă să rezolve, tot pe cale pașnică, și revendicările de ordin social și economic care se impuneau a fi făcute la începutul secolului XX. Și atunci, Revoluția din Octombrie nu ar fi avut un caracter atât de violent. Reforma lui Nikon în fond constituie, cum spunea un istoric, o altă tentativă de „expansiune ideologică făcută prin intermediul ortodoxiei“.
Dacă demersul unificării ritului bisericesc în toată Rusia, „este oarecum justificat, nu la fel de firească pare a fi modificarea sa substanțială“.
Pentru ce trebuia într-adevăr introdus un rit nou, când exista unul vechi pe care-l practica populația din Rusia medievală? Răspunsul este simplu: după căderea Imperiului Bizantin și a Constantinopolului în 1453, Rusia dorea să devină centrul mondial al Ortodoxismului. Reforma religioasă inițiată de Alexei Mihailovici și patriarhul Nikon urmărea, după cum prea bine se știe, „adaptarea“ la „standardele“ europene a Ortodoxismului slav. „Deci nu un rit nou îi interesa pe reformatori, ci un rit unic, al estului ortodox, în întregime. Dacă n-ar fi fost așa, autoritățile bisericești ar fi fost interesate să găsească cât mai multe elemente de rit comune unei mase cât mai largi de oameni de pe întreg cuprinsul Rusiei, astfel încât reforma să fie primită fără prea multe convulsii.“
Reforma însă a avut în vedere impactul în exterior, pe reformatori i-a interesat prea puțin marea masă. Pentru „binele“ Rusiei, marea masă a fost întotdeauna sacrificată. De-a lungul istoriei sale moderne, adoptând diferite ideologii, de la Iluminism la comunism, și recent revenind la legile economiei de piață, Rusia s-a grăbit să se restructureze după alte reguli decât cele interne. Graba cu care s-a lepădat de trecutul său, de ortodoxie, de panslavism și chiar de comunism, puteau să-i fie fatale. Rusia însă renaște din propria sa cenușă după fiecare cataclism istoric, fără să învețe prea multe lucruri din trecutul său.
Punctul de răscruce a fost anul 1667. Dacă până atunci autoritățile au dat dovadă de oarecare toleranță, după această dată lucrurile au luat o întorsătură tragică. Pentru nesupunerea arătată bisericii și țarului, rascolnicii au fost blestemați și excomunicați, li s-au fixat și pedepsele la care urmau să fie supuși. Drept urmare: „rugurile ardeau în vâlvătăi, se tăiau limbi și capete, în camerele de tortură și în piețele marilor și micilor târguri răsunau loviturile de cnut, iar temnițele și mănăstirile erau pline de rascolnici“. Atunci a început exodul: Atunci, sate întregi au început să părăsească pământul natal, trecând granițele Rusiei. Dar tot atunci Rusia începea să se mărească și să se extindă cu pași uriași spre Răsărit și spre Apus. Iată un episod din cele mai dramatice privind istoria staroverilor, relatat de N.I. Nadejdin: „Nu reușeau fugarii să se așeze și să se deprindă cu noul loc dincolo de graniță, când această graniță era mutată peste ei și iar se vedeau în patria pe care o părăsiseră.“ Iar în patrie reîncepea aceeași prigoană.
Așa s-a întâmplat și în vremea lui Petru cel Mare, și în vremea Ecaterinei a II-a, dar și mai târziu. Voi da în acest sens un exemplu: în secolul al XVIII-lea, mulți staroveri au fugit de persecuții în ținutul Vetka, aflat atunci în componența Poloniei (azi se află în Belarus), unde au înființat un oraș cu același nume, frumos și prosper. Prosperitatea lor a atras mânia împărătesei Anna I, care în 1735 a trimis o armată numeroasă pentru pedepsirea vechilor rascolnici. Trupele țariste au dat foc orașului, iar majoritatea locuitorilor – cei care nu au pierit în flăcări – au luat calea pribegiei. Ceva mai târziu, în 1764, Ecaterina cea Mare a organizat o operațiune specială – sintagma pare cunoscută – de a-i readuce pe staroverii plecați în patria mamă, operațiune în urma căreia localități populate de rascolnici au fost distruse, iar locuitorii lor au fost trimiși în închisori sau în exil, unde au murit de foame și boli, restul fiind transformați în iobagi.
…Satul Climăuți, locul în care m-am născut, a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1780, printr-un act de donație semnat de egumenul Mănăstirii Putna, Ioasaf, prin care li se permitea rușilor de rit vechi să se așeze pe moșia mănăstirii ctitorită de Ștefan cel Mare. Iar în 1784, la nord de Climăuți, a fost înființată și Fântâna Albă, printr-un edict emis de Cancelaria imperială. Satele au prosperat neașteptat de repede, staroverii din Climăuți se specializaseră în săparea iazurilor, iar cei din Fântâna Albă se ocupau cu negoțul, vindeau la Cernăuți, dar și la Liov sau la Rădăuți mere și murături, pe care le țineau iarna în butoaie de brad scufundate în iazuri, săpate în propria lor grădină. Dezvoltându-se și prinzând cheag, Fântâna Albă fiind sprijinită și de neguțătorii de rit vechi – unii foarte bogați de la Moscova și Novgorod –, a devenit în 1846 sediul Mitropoliei Rușilor de Rit Vechi (lipoveni) din întreaga lume. Acolo a avut loc, pe 1 aprilie 1941, un masacru sinistru organizat de bolșevici. De acolo era mama.
…I-am întrebat de mai multe ori pe părinții mei de unde au venit străbunii lor, dar nu au știut să-mi spună. Tata mi-a povestit ceva ce aducea cumva a legendă. Cică din locul din care au venit, stră-străbunicii lui adunau ouăle din jurul casei cu căruța. „Atâta erau de săraci“, a adăugat tata.
Și mi-a mai povestit tata și o întâmplare legată de unul din stră-străbunicii lui pe linie paternă. Acest stră-străbunic de-al său năimise să sape un iaz pe moșia unui nobil polonez din zona Liovului. Drept care, luase în avans o sumă de bani, pe care o împărțise lucrătorilor. Fiind o vară ploioasă, o parte din lucrători s-au îmbolnăvit de friguri și nu au putut să facă lucrarea la timp. Văzând că iazul nu e gata, leahul a luat foc. Stră-străbunicul lui tata a încercat să-i explice din ce cauză nu a reușit să-și încheie lucrarea, cerând un alt termen. Leahul însă a refuzat orice negociere și l-a pus să-i restituie toți banii, deși o mare parte din lucrare era făcută.
Rugămințile stră-străbunicului lui tata nu au avut nici un efect asupra nobilului polonez, ba mai mult decât atât, l-au întărâtat. Așa că stră-străbunicul tatei s-a resemnat. A avut de ales între a sta câțiva ani la pușcărie sau a sta legat doi ani în lanț în curtea nobilului, însușindu-și sarcina de a lătra atunci când la reședința leahului veneau alți nobili. A ales a doua variantă. Cea mai umilitoare, cea mai grea și a stat legat în lanț aproape un an, târându-se în patru labe și lătrând la oaspeții ce veneau la reședința leahului. Până la urmă, l-a răscumpărat o doamnă, provenită și ea din lumea aristocrației poloneze, care l-a întrebat pe stăpân ce-i cu omul acesta legat în lanț și pus să latre ca un câine?! „Mi-a rămas dator“, i-a explicat leahul. „Cât zloți îți datorează acest om?“ l-a întrebat femeia. „Atât și atât“, a răspuns leahul, cu un rânjet sadic în ochi. „Poftim banii și eliberează-l chiar acum.“ Stră-străbunicul tatei a vrut să-i mulțumească, dar nobila poloneză l-a oprit, zicându-i: „Nu ai de ce să-mi mulțumești. Nici să te rogi pentru mine, deși am păcate multe. Roagă-te pentru acest nobil polonez nemilos, care te-a chinuit atâta, și pe care Dumnezeu nu știu dacă îl va putea ierta vreodată.“ „Și când te gândești, spunea tata, că asta s-a întâmplat cu vreo optzeci-nouăzeci de ani în urmă, adică într-un timp foarte apropiat de noi.“ Și mai adăuga: „De acolo de unde am venit, nu am cunoscut nici sărăcia, nici iobăgia. Provenim dintr-o familie prosperă, poate la fel de bogată ca și a polonezului. Dar fiindcă nu am vrut să ne lepădăm de credința strămoșească, am fost nevoiți să pribegim aciuindu-ne, cu voia Domnului, aici!“