Să spun de la început că nu mă miră privilegierea de către autor, în antologii, a poemelor de tinerețe. Acolo e adevăratul Adrian Popescu, cu toate trăsăturile sale unice în admirabilă ecloziune. Nu vreau să sugerez nicidecum vreo scădere a acuității lirice în volumele care au urmat. Eul profund rămâne neschimbat, ca un miez fierbinte sub cojile succesive ale strădaniei de a mima, în exterior, cât mai credibil, sobrietatea vârstei mature, de a respecta norme sociale fie și rigide sau chiar de a exersa cadențe poetice ale vremurilor noi. Profunde, memorabile, bine primite, poemele vârstelor succesive nu pun în umbră miezul dintâi, al fără-de-vârstei, ci îl valorează coerent și durabil.
Adolescentul (debutează în ziarul local „Făclia“ la 15 ani, publică apoi în „Steaua“ și se bucură din plin de „prietenia exigentă“ promovată la „Echinox“) venea spre lume cu foamea și ofranda minții sale fremătânde. Cu poeme ce recuperau pe cont propriu o ancestralitate difuză („…le știu, de undeva din moarte“; „Silabele noastre fragede zumzăie-n graiul primordial“), străvezie. Descoperirea Italiei și dublarea ei imediată cu o geografie intimă, personală, desenată în simboluri serafice culese, ca într-un descântec, din Umbria, au rostul de a legitima o stare și o situare proprii deja. Aduc o referință și un suport. Sub umbrela unui franciscanism revizuit și adăugit după rigori, neliniști și răzvrătiri personale, are loc un fel naștere din nou („La mormântul Sfântului Francisc, în ambianța aceea, am renăscut sufletește, am descoperit franciscanismul, un sfânt poet. Cântecul fratelui Soare, cântecul creaturilor îl tradusesem într-un număr din revista «Echinox», pe ultima pagină…“, spune într-un interviu), atent asistată, dintr-o mamă eternă, mulcomind dureroasa orfanitate din biografia reală, dar promițând și un parcurs poetic securizat și de remarcabilă expresivitate.
Religiozitatea nativă, fragilă, tatonantă („Ce simt cum se numește oare?“) acceptă în ultimele decenii o înrolare în structuri instituționalizate care par să înlocuiască fervoarea dintâi cu îndatoriri repetitive, societale, aș zice, nu individuale. Dar e doar una dintre fețe. Versuri surprinzătoare apar în pagină ca extraordinare, pâlpâinde anluminuri, răspunzând în canon celor de toată lumea știute pe de rost: „Odată am știut să zbor, odată, / Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte“. Eul profund are șansa, în această strânsă selecție, să-și recupereze autonomia de spirit și simțire, atât de rodnică și contagioasă, a tinereții. E un fel de discretă despielițare quasi testamentară. Epicizarea poemelor crepusculare îngăduie astfel delicate întoarceri spre trecut și, totodată, o recuperare discretă, dar fermă a impetuoasei fragilități a începuturilor. Ieroglifele prime nu se pierd, ci se diversifică, semnificând tainic, polifonic, stăruitor sub veșmintele încercate în urmă. Deși Adrian Popescu vorbește el însuși despre „desolemnizare“ și despre încercarea de a exersa o „nouă formă, mai liber-conversativă, proprie zilelor noastre, dar fără a nega backgroundul echinoxist sau miracolul comunicării vizibilului cu invizibilul“, sunt tentată să caut și să găsesc mai degrabă semnele unei admirabile consecvențe cu sine pe care micile ajustări de instrumente – nu de instrumentar! – nu le pun în pericol.
Am scris despre cărțile sale la vremea lor, i-am recitit poemele adunate cronologic în Poezii.1971-2018 (Colecția Echinox a Editurii Școala Ardeleană). Am verificat, cu încântare, valabilitatea impresiilor mele succesive de lectură. Austera antologie de acum nu le contrazice nici ea. Cum spuneam altă dată, delicat, prelins printre lucruri, dar luând mereu seama la ființe, Adrian Popescu își ține cu amândouă mâinile lipită pe chip o mască a sobrietății, a morocănoasei, canonicei bune-cuviințe, a supunerii și umilinței. Însă îi alunecă neîncetat printre degete un surâs și o șăgălnicie, o copilărire sau o caldă duioșie înțelegătoare. Nimic prefăcut în această împerechere a măștii cu cea mai năucitoare sinceritate. Verticalitatea sa e ușor adusă de umeri, gata să îngăduie plecări și aplecări, strictețea poruncilor se îndulcește sub adaosuri metaforale, asprimea îi e prefăcută și capricioasă, feminină. O încercare de genosanaliză descoperea altă dată că lucrurile de pe harta poeziei sale sunt mai ales feminine, ici-colo potențate de un bogat ambigen. Frecvența infinitivelor lungi, cu nehotărârea lor fertilă între faptă și stare, nu-i nici ea decât firească: înălțare, stingere, visare, întristare, petrecere, jertfire, întremare, durere, lucire, învăluire, amânare, dezlegare, învolburare, întoarcere, tăcere, părere, trecere, putere.
Melancolice și cumva, întremătoare zvonuri, răsună în fundalul unei poezii a cutremurării și înfiorării de nesfârșită forță sugestivă. Sărbătoarea, cerul, mila, călătoria, cărțile cu foșnet suav (toate substantive emblemă, desprinse din titlurile cărților sale), Poezia însăși sunt prelungiri firești, moduri de a fi ale unui „Ovidiu Valah, / menestrel transilvan, / răzvrătit franciscan, / îndârjit umbrian, / cielin nesupus“ (cum se definește singur în Fără vârstă – 1999). Și tot atâtea revelații. Ca un Francisc de mileniu trei, poetul exersează revelări ale semnelor sacre în cele mai umile manifestări ale lumii: viespi, fluturi, pietre, porumbi, mesteceni, frunze, șopârle, muguri,rândunici, ciuperci, flori galbene, un lan de secară în asfințit, mireasma mușețelului binevoitor, o livadă de parmene aurii se instalează în pagină cu valențe multiple fluturând în jur, cu întruchipări tridimensionale care sugerează, simplu, și temporalitatea.
Cutremurările legate de bătrânețe și de vecinătatea morții ivesc poeme crepusculare pe cât de directe, pe atât de blând-luminoase („ceva între confesiune și artă“), ele fiind melodice litanii, laude, uimiri cu frăgezimi aurorale. Aplecarea religioasă a poetului netezește spaime și transformă muritudinea în drum senin spre împăcare. Destrămarea e blândă depănare de inventare ale ființei, se petrece „puțin câte puțin“. Inventarele senectuții sunt șăgalnice, iau în derâdere extenuări și neputințe. Cum spuneam într-un eseu despre corespunderile dintre literatură și pictură, îl „văd“ pe Adrian Popescu prin Georges de La Tour cu lumânările și luminile lui care sparg întunericuri sporindu-le misterul. Dar și cu o alungire a melodiei ca la El Greco: „Iluminări, înluminări, / pădurea mea de lumânări, / aur în rouă și cinabru, / și soarele, mărețul fabru, / în iarbă aruncând scântei, / celestialul candelabru“.
Adrian Popescu este un poet al dublului în expresia fizică și lirică a căruia fiecare atribut e secondat îndeaproape de opusul său. Divizat și întreg, ezitant și plin de tării, rotund și impar, cum singur se definește, presimte violența purității, îngemănarea picăturii de sânge cu stropul de rouă, cruzimea blândeței, stranietatea lucrurilor simple, taina axiomelor existențiale, cu o permanentă pendulare între ispită și dorință de puritate. Înfiorarea colorează goethean, expedițiile interioare ale poetului, care-și redescoperă aliați suavi, precum zmeura-regină, în stare, cândva, să „descuie cămara cu miresme vechi / A întunericului“. Seninătatea rămâne armura poetului în amurg: „un fel de armură în care intru / când merg să-mi conduc prietenii / până pe buza mormântului“. Trupul și sufletul alcătuiesc de-acum „o pereche cam bizară“ Între ele, poetul, cutremurat de o blândă, stăruitoare restriște, se lasă în voia ultimei obsesii, cea a „frumuseții invizibile“ și a unor prefăcute tăceri, cu privirea întoarsă nostalgic spre începuturi: „Eram tineri, ziua era lungă“.
Într-un crochiu sentimental despre generația Echinoxului originar, spuneam că o stradă cu zid de cetate pe care se cațără, discretă și ocrotitoare încuibare în sine, vreo iederă în amurg are, pentru mine, ceva din iluminările secrete ale lui Adrian. Cu privirea tot mai ațintită asupra a ceva „mereu indescriptibil“, Adrian Popescu își exersează încă „tăria de a rămâne așteptând până la capăt“, în murmurul tainic al elementelor. De-solemnizarea unduitoare a solemnității inflexibile e una dintre trăsăturile rezistente ale iederii în amurg. Treptele poeziilor sale duc toate spre lumină, numărând iluminări și înluminări secrete și presărând ici-colo anluminuri-reper.