Platon-Opera integrală este un proiect susținut de Fundația „Republica Literelor“ și Editura Humanitas. Din cele 6 volume proiectate să apară într-o traducere unică, sunt deja pe piață primele două. Despre acest șantier uriaș, un dialog cu traducătorul Integralei-Platon, Andrei Cornea.
Cristian Pătrășconiu: Tehnic: ce înseamnă Platon-Opera Integrală? Ce înseamnă pentru România?
Andrei Cornea: Înseamnă, deocamdată, șase volume proiectate. Ar mai fi și un al șaptelea – cu dialogurile sau scrierile apocrife sau considerate cel mai probabil apocrife. Șase volume principale, cuprinzând toată opera. E o operă destul de mare. Nu numai că e un autor care a scris mult, dar e și unul de la care s-a și păstrat tot ce a scris; iar aceasta este o excepție pentru antichitate.
Operă Integrală, însemnând că până acum…?
Că până acum, nu o avem pe toată în cultura română. A mai existat intenția de a face o ediție integrală – în Platon – „Opere Complete“. Este vorba despre ediția zisă Creția-Noica, începută în anii 1970, la Editura Științifică și Enciclopedică și continuată până prin 1992 sau 1993. Din păcate, ea nu a fost încheiată. Lipsesc de acolo, de exemplu, Legile – dialogul final și foarte lung, cel mai lung al lui Platon. Banchetul a fost tradus și publicat într-o nouă traducere de Petru Creția, dar în volum separat și cu o altă prezentare decât în acea ediție. Lipsesc și Scrisorile – de exemplu, Scrisoarea a 7-a, care e considerată autentică și foarte importantă, nu se află în acea serie. Și ele au fost traduse și publicate de alți autori, dar în alte forme. Așadar, nu există o ediție completă, făcută după un plan unitar.
Ceea ce e…
E un semn de imaturitate. Alții au, sigur, deja câteva ediții integrale din Platon. Principalele culturi au așa ceva. Eventual, acum, reiau – așa cum au făcut, nu de mult, francezii – o traducere din Platon; e foarte bună, foarte exactă și cu un aparat critic foarte dezvoltat.
Gruparea textelor din ediția Cornea – Platon. Opera Integrală se face după ce criterii?
Criteriul care se folosește în edițiile moderne este cel presupus cronologic. Spun „presupus“ fiindcă, nu-i așa, cronologia operei lui Platon este problematică, este în dispută. Însă unele lucruri s-au putut preciza, prin așa-numita analiză stilometrică, așa încât avem totuși o secvență aproximativă, în această direcție cronologică, cvasi-acceptată de toată lumea. Ediția actuală corespunde marilor diviziuni, să le zicem naturale, ale acestei opere: tinerețea, maturitatea, senectutea. Cu niște perioade de tranziție.
Care e Platon cel adevărat, în aceste etape, trei mari cum spuneați?
Platon e foarte schimbat, foarte variat. Platon este un autor, contrar a ceea ce au crezut unii, care e foarte greu de introdus într-un sistem simplu. Cel mai adesea se consideră astăzi că Platon și-a modificat anumite opțiuni de-a lungul timpului. A răspuns unor obiecții; să nu uităm că el preda la Academie. A găsit el însuși alte soluții la unele dintre marile probleme care i s-au părut, în cele din urmă, mai potrivite. Este un autor extrem de antidogmatic. Sigur, nu există la el rupturi radicale – ca la Wittgenstein, să spunem. Există, dimpotrivă, continuități care sunt profunde. Dar, toate, într-o remarcabilă varietate. Și stilistic vorbind, sunt deosebiri. Dacă în perioadele timpurii și de maturitate, elementul artistic și literar e foarte prezent, foarte puternic și impresionant, cu personaje variate, cu ciocniri de caractere, cu un Socrate extrem de interesant și combativ, dar și cu alte personaje puternice, bine conturate, cu lovituri de teatru, cu întoarceri neșteptate ale discuției – trucuri literare, să spunem așa –, în perioada mai târzie, acestea cam dispar în cea mai mare parte. Legile, ultimul dialog este aproape dogmatic, e lipsit de relief, din punct de vedere literar.
Dacă nu am fi avut un Socrate, am fi avut Platonul pe care îl știm și pe care, iată, odată cu acest proiect, ni-l readuceți în limba română de astăzi?
Socrate este nu numai învățătorul lui Platon, ci și punctul de plecare al filosofiei platoniciene; poate și al filosofiei europene în general, însă e limpede că e al filosofiei platoniciene. Într-un fel, am zis eu, Platon a fost atât de impresionat de viața, de moartea și de activitatea în special a lui Socrate încât și-a pus întrebarea, după moartea lui Socrate, asupra condițiilor de posibilitate a unui asemenea personaj. Cum a putut exista Socrate? Ce presupune aceasta, cum a fost posibil un om atât de tulburător, de straniu, de neobișnuit, precum Socrate? Un om atât de nelalocul lui? Atopos – e cuvântul grecesc. Și, încercând să răspundă – pentru că Socrate însuși nu dădea decât niște răspunsuri parțiale și incomplete –, încercând să răspundă întrebării „Cum e posibil un Socrate în lumea noastră?“, a dezvoltat ceea ce numim diversele linii ale filosofiei platoniciene: în direcția etică, în direcția politică, psihologică, metafizică.
Să întreb ce aduce nou ediția Cornea din Platon-Opera Integrală sau uneori – iar aici, cu atât mai mult – e suficient să aducem vechiul în prezent?
Nou în mod radical nu aduce nimic. După două mii și mai bine de ani de comentarii asupra operelor lui Platon care au strâns zeci de biblioteci, a fi prea original înseamnă a fi fals în acest domeniu. Sunt, sigur, niște nuanțe, niște opțiuni într-un caz sau în altul, pe care le faci inevitabil chiar în momentul traducerii, ținând seama de traducerile din limba ta care au existat, ținând seama de traducerile din alte limbi. Eu nu mi-am propus să fac o ediție filologică foarte savantă; mi-am propus să fac o ediție accesibilă cumva unui public mai larg, așa încât oamenii să citească cu plăcere. Și mai ales am vrut să pun accent asupra acestei unicități a lui Platon, greu de regăsit în altă parte: Platon este un imens filosof și, în același timp, e un imens autor literar. Combinația asta de literatură și filosofie este pasionantă. Platon-scriitorul și Platon-filosoful nu se pot despărți. Am vrut să subliniez acest lucru de câte ori am putut și să îl fac pe cititor să îl simtă. Nu e vorba numai de frumusețea cuvintelor, de un discurs polizat, îngrijit. Este vorba efectiv de literatură, de mici nuvele, uneori.
E, Platonul dumneavoastră, unul pentru secolul 21 sau e un Platon care vorbește convingător și secolului 21?
Cred că poate să vorbească și acestui secol. Dau un singur exemplu: suntem acum atât de obsedați de fake news, de propagandă, de felul în care se manipulează istoria, se manipulează realitatea. Ei bine, în volumul al doilea, recent apărut din Platon-Opera Integrală, există un mic dialog, Menexenos se cheamă, în care Socrate se referă la un discurs atribuit în fapt celebrei curtezane Aspasia, cea care a fost la un moment dat soția lui Pericle. E un discurs funerar, un discurs funebru, în memoria celor căzuți în războaie. Ei bine, acest discurs funebru răstoarnă complet istoria Atenei. Intrând în contact cu acest discurs, cititorul află că, de fapt, Atena a câștigat întotdeauna toate războaiele, inclusiv războiul Peleponeziac, pe care de fapt l-a pierdut, că atenienii au luptat mereu pentru libertatea lor și a tuturor grecilor, chiar și atunci când se știe bine din toate celelalte surse că au fost imperialiști, că întotdeauna ceilalți au greșit față de ei și ei niciodată față de alții. De asemenea, că ei, spre deosebire de restul oamenilor, s-au născut în solul natal, dar toți oamenii de fapt s-au născut în solul Aticii, restul plecând de acolo, atenienii alegând să rămână. Un fel de oameni prin excelență.
Sputnik de-a dreptul! Parcă ar fi propagandă rusească de astăzi…
Exact, exact. E o formă de naționalism puternic, foarte puternic. Or, textul e prezentat într-un mod așa de amuzant în așa fel încât, dacă ești atent, îți dai seama că e ceva putred acolo. Sunt în acest text niște chei, niște indicii că nu e cazul să îl iei în serios până la capăt.
E Platon un purtător de actualitate în absolut? Și, mai departe: când ar putea înceta să nu mai vorbească prezentului Platon?
Păi tocmai asta este: el continuă să fie actual. Ce am spus mai sus e doar un exemplu dintre numeroase altele posibile. Așa, cu o lentilă a prezentului, se pot citi foarte multe dialoguri; și ele vor vorbi prezentului sau omului de astăzi. Un om obsedat și preocupat de politică, preocupat de moarte, de iubire, de discursuri și de felurile în care se poate vorbi convingător. Toate aceste lucruri sunt cumva eterne și chiar dacă găsim și alte soluții decât cele platoniciene – acolo unde ele sunt –, important e că le avem și pe acestea, de la Platon. Mai e ceva – care se vede mai bine în dialogurile acestea mai timpurii, deși se vede destul de bine și în dialogurile maturității: elementul acesta de cercetare, de încercare, de căutare, de a nu sta locului. E ceea ce eu numesc elementul antidogmatic; el e fundamental la Platon.
S-ar rătăci Platon în – cum se spunea cândva – „meandrele concretului“ de astăzi?
Nu știu dacă s-ar rătăci; important e că el poate vorbi și pentru cei de astăzi. Sigur, sunt lucruri stranii. Platon e un autor paradoxal, mult mai paradoxal decât ne-am putea închipui. E ceva ce tindem să uităm, pentru că suntem cumva îmbibați de platonism; e un platonism rezidual. Plus trecerea prin creștinism. El a fost paradoxal, de altfel, de la bun început. Straniu chiar – din multe puncte de vedere.
Cultura europeană – ca notă de subsol la Platon, cum sugera cineva? „Tradiţia filosofică europeană e doar o lungă serie de note de subsol la Platon“, cum spunea Whitehead…
Poate nu chiar așa. E o exagerare retorică a lui Whitehead. Dar, fără îndoială, cultura europeană e foarte dependentă de Platon, fie că îl acceptă sau îl combate, cum a făcut-o primul Aristotel. Aceste raportări – fie apreciative, fie polemice –, în timp, au variat, în condițiile în care, de regulă, Platon a fost asociat cu un anumit idealism, cu aplecarea spre Idee, spre abstract, spre o anume matematizare. În vreme ce Aristotel a fost asociat cu ceea ce e mai concret, mai variat, mai bogat și mai legat de creștere și de descreștere.
Pe de altă parte, este Platon un bun reflector pentru lumea de astăzi, o bună soluție de contrast, o „lupă“ bună?
Da, oarecum da. De pildă, dacă vorbim despre condiția tiranului în cetate – vedem asta în Gorgias sau, cum vom vedea în alt volum al seriei, în Republica. Ce ar trebui să facă tiranul, ce trebuie să facem noi față de el și cum trăiește tiranul? Platon pune aici o problemă în niște termeni extrem de radicali și de paradoxali, în același timp. El spune că tiranul este cel mai nefericit om. Atenție: nu cel mai rău, ci cel mai nefericit! Mai spune Platon: e și mai nefericit tiranul care moare în patul lui, care nu dă socoteală, care nu e pedepsit. În general, spune Platon: omul rău, ticălosul care nu e pedepsit e mai nefericit decât cel care este pedepsit. Dacă vreți, Eichman – judecat și condamnat la moarte la Ierusalim – e mai puțin nefericit decât Stalin, care moare în patul lui. Paradoxul acesta aproape că te scoate din minți. Platon îl explică și teoria sa este una asupra căreia chiar merită să te oprești, indiferent dacă ai sau nu obiecții la ea. Obiecții aveau și cei de atunci. Dar e foarte important să vezi de ce e așa și cum ar putea să fie așa. Sau, pe de altă parte, tema scrisului – Platon se întreabă dacă nu cumva (în Phaidros, de pildă) trecerea de la oralitate la scris nu reprezintă un declin? Și problema declinului se poate pune în discuție la toate schimbările de media. Nu cumva trecerea de la tipar la civilizația imaginii e un declin? Sunt multe, multe probleme la Platon care se pot traduce în termenii noștri.
Celebra alegorie a peșterii, nu?
Da, clar. Alegoria peșterii din Republica (va fi în volumul al treilea al seriei). E, probabil, cea mai spectaculoasă reprezentare a condiției umane, iar umbrele acelea ale focului pe care le văd prizonierii din peșteră – ei nu mai văd altceva și nu mai știu că există și o altă realitate în afară de umbre – te duce imediat cu gândul la mass-media de astăzi. La televiziune, la social media, la realitățile virtuale. Cel mai mult, când am propus această analogie, mă gândeam la televiziune – pentru că televiziunea presupune și pe cineva care le proiectează. Peștera de ieri, bulele noastre de astăzi din care nu putem ieși! E fenomenal să traduci această celebră alegorie în termenii de astăzi.
Este un banchet – Banchetul însuși fiind în acest al doilea volum recent apărut – să traduci Platon?
Da. E un banchet cu multe feluri. Cu „feluri“ – toate foarte gustoase; unele, sigur, sunt mai complicate, mai sofisticate. Altele, poate mai ușor de „digerat“. Dar e un banchet, da!
Ce avem, în opțiunea dvs. de traducere, mai mult: un Platon etic sau un Platon estetic?
La Platon, lucrurile merg împreună. Nu sunt despărțite și nu sunt de despărțit. De fapt, Dialogurile nu sunt niște tratate. Spre deosebire de Platon, Aristotel dedică tratatele unor anumite discipline: etică, fizică, politică, metafizică. La Platon, un dialog poate cuprinde foarte multe teme – și, bineînțeles, totul construit într-o anumită structură literară. Foarte rafinată – chiar și în dialogurile timpurii, cele din primul volum al Integralei Platon. Nu se pot separa cele două dimensiuni; în plus, nu există nici măcar un singur dialog dedicat problemei esteticii. Se vorbește despre frumos, dar despre frumosul etic, moral; deci, lucrurile nu sunt separate.
Eu băteam și spre o anumită tradiție – care se poate sesiza la unele traduceri anterioare – de a literaturiza Platon, de a „poliza“ în exces…
Eu am evitat lucrul ăsta. Cred că Platon este în sine suficient de spectaculos literar ca să nu mai trebuiască îmbogățit. E adevărat: sunt chestiuni care țin de specificul fiecărei limbi. Limba greacă veche, de exemplu, nu era deranjată de repetiții, ba chiar le iubea într-o anumită măsură. Noi avem sentimentul că trebuie să le evităm. În traducerea mea, am încercat să nu prea le evit, dacă e nevoie să utilizez același termen, o fac și de trei ori, și de patru ori în aceeași frază sau pagină. Am încercat, de asemenea, să traduc Platon într-o limbă actuală; fără stridențe, totuși o limbă actuală. Am încercat să renunț la anumite neaoșizări sau arhaizări care s-au practicat la noi un timp. Prin faptul că Platon trăia acum mult timp, nu înseamnă că limba lui e una arhaică. Limba greacă veche, limba Dialogurilor era o limbă atică, a prezentului de atunci, solidă, a conversațiilor obișnuite. În schimb, există registre de alt tip în unele dialoguri – când Platon, de pildă, se lansează în povestirea unui mit – când limbajul e mai poetic. De asemenea, există multe pastișe. Există pastișe făcute după stilurile unor personaje celebre în epocă. Un exemplu: retorul Georgias. Altul: poetul Agaton. Sau: un sofist precum Hippias. Ei, aceste pastișe – mai lungi sau mai scurte, uneori sunt chiar foarte lungi – trebuie redate într-un stil aparte. Ceea ce nu prea e ușor.
De la Platon ne vin multe lucruri bune. Dar ne vin și unele / multe rele? În preajma apariției primului volum al Integralei Platon, dumnevoastră înșivă ați spus că de acolo ne vine și cancel culture, bunăoară…
Da. Poate că aceasta e mai puțin vizibil în primele două volume. Însă, în cel care va urma, cel cu Republica, mulți știu că Platon e autorul unor teorii considerate a fi la baza totalitarismelor – fie de tip fascist, fie de tip comunist; în orice caz, la baza „societății închise“, cum a denumit-o K.R. Popper. Pe de altă parte, în strânsă asociere cu aceasta, impunerea unei cenzuri foarte riguroase în ceea ce privește educația copiilor. Azi îi spunem „cancel culture“. E cenzură, ce să mai discutăm! Platon, foarte preocupat de chestiunile educative, considera că educația care se făcea pe atunci – cu ajutorul poeților în special: Homer, Hesiod – nu este adecvată copiilor și tinerilor. Din cauza imoralității, în special, a acestor învățături. Avea o teorie foarte sumbră asupra capacităților literaturii de a educa – și aceasta, în pofida faptului că el personal făcea literatură. Da, ne vin și lucruri foarte discutabile de la Platon.
În alt registru, pentru unii e un lucru rău simplul fapt că Platon ne face celebra teorie a Ideilor sau teoria Formelor. Ne abate de la concret, ne face să trăim într-o lume a abstracțiilor și să nu mai luăm în seamă concretul; ne ține departe de realitățile așa-zicând autentice.
Foarte lat în umeri, ca să zic așa! Pentru că ne învață și de bine, și de rău…
Chiar asta și înseamnă numele său – cel lat în umeri.
Ar fi un bun consultant Platon pentru jocurile politice, pentru jocurile cetății de astăzi?
Nu cred. Nu a fost nici atunci și nu sunt convins că ar putea să fie acum. Cu Atena își pierduse orice speranță după moartea lui Socrate, dar a încercat să obțină sprijinul unor regi sicilieni: Dionisos. Cel bătrân și cel tânăr. Regii Siracuzei. Nu a obținut acest sprijin. A făcut vreo 3 călătorii acolo, dar n-a reușit să pună pe picioare ideea sa politică: acel stat în care regii să fie filosofi sau filosofii să fie regi. De altfel, în Legi, Platon cam renunță la acest stat al filosofilor și își coboară din pretenții. Iar azi, când un stat condus de filosofi e și mai îndepărtat, cu atât mai puțin ar fi eficient cineva care ar consilia în această direcție. Poate că e bine că lucrurile stau așa – nu trebuie să credem că un stat al filosofilor e o idee bună; dimpotrivă, atunci când a apărut, de pildă, la Moscova după 1917, filosofii (într-un anume sens, de filosofi-marxiști) au fost la putere, iar rezultatele au fost sinistre. Filosofii nu cred că trebuie să conducă.
Dar un influncer ar fi fost, nu?
Da, ar fi fost. Era așa chiar de dinainte de a exista influncer-ul, așa cum îl știm astăzi. Cu o nuanță: filosofia este un anumit tip de activitate care subminează fundațiile statului și ale societății. Și trebuie să le submineze. Filosofia trebuie să fie neliniștitoare, să aibă elemente de contestare.
E posibil un Platon trăit în absența unui Platon citit?
S-a întâmplat aceasta. În cultura europeană sunt mulți oameni care nu au citit Platon, dar care practică un fel de platonism esențializat. Repet: există un platonism rezidual – cum și un antiplatonism rezidual – în cultura europeană, inclusiv trecut prin creștinism. Se poate așa ceva, dar e păcat ca Platon să nu fie, totuși, citit.
