Bun de tipar!

Un film sub forma unui ziar (am putea să inversăm, un ziar sub forma unui film), iată ceea ce ar putea fi calificat drept un gest cultural tipic avangardei cu mențiunea că, artistul care-l comite, regizorul Wes Anderson, nu doar că o face deliberat, ci își și pune „în abis“ gestul. Adică ne arată trucurile pe care le utilizează, altfel spus își denudează procedeul, ceea ce transformă un tipic gest avangardist într-unul postmodern, încărcat de ironie până peste cap, plin de aluzii culturale, adică de „intertext“ și „autorefernțialitate“ ar zice un critic literar, încât dă pe dinafară, bricolând la stereotipuri cât cuprinde din diferite zone referențiale, cu precădere ale culturii franceze. The French Dispatch „of the Liberty, Kansas Evening Sun“ este un supliment ale cărui origini sunt explicate cu pedanterie maniacală, supliment avându-l ca editor pe excentricul Arthur Howitzer Jr. (Bill Murray). Altfel, fiecare dintre angajați are propria manie, tabiet, țicneală etc., pe care editorul le păstorește cu înțelepciune și răbdare. Suplimentul beneficiază de rubrici fixe și conținutul a trei dintre ele ne este revelat pe parcursul filmului ca tot atâtea shortstory-uri sau scurt (mediu-metraje) care configurează aspecte ale vieții într-un oraș imaginar intitulat sugestiv și ironic Ennui-sur-Blasé, oraș în istoria căruia ne introduce printr-un fel de ghid de călătorie Herbsaint Sazerac (Owen Wilson). Istoria orașului ia aspectul unei caricaturi cu oglindirea prin comparație a vechiului în nou și invers punând accentul pe rezistența la schimbare prin perpetuarea tradițiilor în fiecare din cartierele specializate într-un stil de viață ilustrată exemplar de locuitorii lui.

Prima rubrică pune în scenă o biografie romanțată a unui artist de geniu, Moses Rosenthaler (Benicio del Toro), condamnat pentru o dublă crimă și descoperit în această ultimă calitate de către un escroc de geniu, Julian Cadazio (Adrien Brody), care întrevede posibilitatea unei afaceri cu concursul a diferiți curatori capabili să mobilizeze snobismul oamenilor bogați și fantezia fără limite a criticilor de artă. De altfel, povestea este istorisită de un astfel de dealer profesionist în fața unei săli mesmerizate. Gardianul său feminin (cum este posibil aceasta într-o închisoare pentru bărbați este o chestiune secundară), interpretat de Léa Seydoux, îi devine muză, artistul neîncetând să-i propună un mariaj, izbindu-se de o negație fermă. Wes Anderson se amuză și ne amuză punând în scenă fabricarea unui mit, a unei poze artistice, în cele din urmă a unui artist din aproape nimic, din inconsecvențe, din ineditul unor situații, din vânzarea unei povești, din stereotipuri prelucrate inteligent speculând snobismul. Poza artistului este alcătuită dintr-un amestec de boemă pestriță, cu sociopatie, cu excentricitate avangardistă, totul împachetat atrăgător în rama genialității. Sugestia că în bună măsură o parte din arta modernă reprezintă expresia unei exagerări, a unei operațiuni inteligent conduse de marketing cultural plus naivitate a cumpărătorului vine ca o consecință firească, dar problema nu se pune serios în filmul lui Anderson, din moment ce ne aflăm într-un fel de orășel provincial bântuit de fantasmele emancipării la pachet de cele ale conservării tradiției.

Al doilea episod este încă mai declarat parodic după mișcarea șaizecioptistă în Franța cu grevele studențești și emanciparea politică pe filieră maoistă a tineretului universitar din Paris. Frances McDormand joacă rolul unei domnișoare bătrâne, de profesie reporter, care se atașează de liderul carismatic și juvenil (inclusiv în ale gramaticii) al studenților cu acnee și poluții nocturne, cel care conduce Revoluția Tablei de Șah, interpretat de un Timothée Chalamet cu părul zburlit. Mai precis, reporterița îi rescrie manifestul către tineret cu care liderul grupării intră în polemică cu contrapartida sa feminină. Pe fundal este schițată o formă de viață care poartă amprenta timpului, o modă de la dans și coafură, la gesticulație și discurs, parodiind libertinismul militant al generației ’68 din Parisul galvanizat revoluționar. Amuzant, jurnalista care este silită cel puțin declarativ să practice „neutralitatea jurnalistică“ îi aruncă pe cei doi revoluționari juvenili unul în brațele celuilalt, făcându-i conștienți de adevărata lor problemă, depășirea pubertății și gestionarea complexelor adolescentine: make love not revolution. Ideologizarea discursului anticapitalist, antiburghez, antiestablishment până la idioțenie devine și ea obiect al demersului parodic.

Ultimul episod vizează un alt tipar cultural, pasiunea francezilor pentru gastronomie împachetată în hârtia romanelor cu întruchipări polițienești ale genialității de tipul Hercule Poirot cu tot cu manierismul personajului. Cel care livrează povestea este un fel de borgesian Funes care nu uită, un eseist (Jeffrey Wright) care-și știe pe de rost toate textele scrise, ceea ce nu-l ferește în ciuda popularității de singurătate. În centrul poveștii lui se află un bucătar genial, Nescaffier (Stephen Park), și un comisar ( Mathieu Amalric) la fel de înzestrat, al cărui fiu este răpit de o bandă de escroci destul de eteroclită. Un meniu descris cu pedanteria și sofisticarea unui Marinetti (ouă de rață servite în crusta lor, poșat cu prune din bezea, miel tocat în pachete de foetaj, ostropel din porumbeii orașului etc.) stimulează facultățile intelectuale ale comisarului căzut într-o stare de prostrație din cauza deficitului caloric și edifică astfel un plan de acțiune de o maximă eficacitate. Finalul este cu happy end, el pune în valoare, încă o dată, capacitatea povestitorului de a jongla cu clișeele literaturii de consum, polițiste, în paralel cu stereotipurile identitare supralicitate ironic.

În fapt, avem mai multe contexte în care povestea se rescrie, este adaptată, impresionează nu doar publicul, ci-l amprentează existențial și pe povestitor. Ziarul este și o fabrică de ficțiune nu doar un loc în care sunt descărcate relatări pe tonul reportajului. În fapt, toți acești „ziariști“ sunt ei înșiși scriitori care conferă scrisului propriul stil și poate că tolerența editorului față de ticurile lor, uneori costisitoare, deghizează respectul pe care-l acordă regizorul acestei profesii sau, dacă vrem, talent. La fel de discret, în ciuda unui climat parodic pronunțat, uneori puțin facil, avem și un omagiu față de „La Nouvelle Vague“ francez în ceea ce privește spiritul inovator. Altfel, jocul avangardist al dispunerii subtitlurilor sau al unei scindări contrapunctate a imaginilor pe ecran, al animației, al aspectului deliberat de butaforie al unor scene, evidențiindu-se caracterul de machetă al decorurilor sau a burlescului de gag al unor situații pe care regizorul le-a fructificat din plin și în The Grand Budapest Hotel, respiră un aer postmodern. Însă peste toate plutește duhul nu atât al povestirii, cât al povestitului ca punere în act a poveștii. Iar acest spirit scăpat din lampa lui este nu doar versatil și malițios, ci și extrem de inteligent, invitându-te să-l prinzi și scăpându-ți mereu printre degete.