Rose Tremain (n. 1943, Londra) a debutat în 1976 cu romanul Sadler’s Birthday, urmat de alte cincisprezece romane, cinci volume de povestiri și un volum de memorii. Commander of the Order of the British Empire și membră a Royal Society of Literature, Tremain a primit opt premii (printre care Orange Prize for Fiction și Femina étranjère).
În orașul Bath, în anul 1865, Jane Adeane, renumită pentru puterile ei vindecătoare, trăiește cu convingerea că pe ea o așteaptă un alt destin, cândva, în viitor.
Dar când se pomenește sfâșiată între o aventură periculoasă cu o femeie și perspectiva unei căsătorii convenționale cu un medic aparent respectabil, dorințele ei încep să o tragă spre un viitor pe care nu și l-a imaginat niciodată… (I.H.)
Capitolul 3
Îngerul Băilor
Era ceva mistic, aproape religios în numele sub care domnișoara Jane Adeane ajunsese să fie cunoscută la Bath. I se spunea „Îngerul“, uneori „Îngerul Înalt“ sau „Îngerul Alb“, ori, mai adesea, „Îngerul Băilor“. Deja se spunea că, dacă reușeai s-o angajezi pe Jane ca infirmieră personală, atunci căutarea unui leac în oraș era asigurată. Bărbații, mai ales, erau sensibili la această superstiție. A fi dus la băi de brațul puternic al lui Jane aproape că te făcea să te simți din nou ca un băiat care se lasă în grija mamei. Uneori, aproape că le dădeau lacrimile când ea le atingea frunțile cu mâna.
Mulți dintre locuitorii orașului observaseră că domnișoara Jane e o tânără îndărătnică, ținând întotdeauna să facă și să spună exact ceea ce voia să facă și să spună. Oamenii dădeau vina pe tatăl ei (dacă despre „vină“ era vorba cu adevărat), din pricină că-l copleșea cu prea multă iubire pe singurul lui copil care supraviețuise. Și era adevărat că Sir William Adeane era profund atașat de Jane, socotind prezența ei în casă cum nu se poate mai mângâietoare și uneori constată că nu se poate descurca dacă ea nu e acolo, ca și când el era copilul, iar Jane, adorata lui mamă.
Dar sir William nu trebuia să fie considerat responsabil pentru refuzul lui Jane de a urma orice alt sfat în afara propriilor ei păreri privitor la drumurile pe care trebuia să le urmeze în propria viață. Refuzul era al ei și numai al ei, la fel cum înălțimea era numai a ei, și se mândrea cu amândouă. La vârsta de douăzeci și patru de ani, începuse să creadă că, într-o bună zi, ea și centimetrii ei magnifici vor realiza ceva care va uimi lumea. Încă nu știa ce anume va fi acel lucru, dar faptul n-o tulbura câtuși de puțin. Lucrul cu pricina era „Lucrul“ pur și simplu, o sclipire în sufletul ei. Ea era mulțumită să aștepte răbdătoare și să vadă ce-i va dezvălui acea sclipire.
Îi plăcea să se îmbrace în alb. Deși mânecile și tivul fustelor ei trebuiau adeseori să se târâie în apele băilor sau se pătau cu flegmă ori sânge, ea avea grijă ca veșmintele albe ca zăpada să-i fie cât mai scrobite și mai impecabile cu putință. Ținea ca îmbrăcămintea să-i fie curată, dar în același timp în asta era o aluzie de reproș la adresa pacienților ei. Pentru că ceea ce vedea la mulțimea de invalizi care se târau până la cabinetul tatălui ei în Henrietta Street era murdăria lor teribilă. Uneori, dinții le erau negri, se mișcau, gingiile zemuiau de puroi. Bărbile puțeau, găzduind rămășițe putregăinde de mâncare. Subsuorile duhneau a baltă puturoasă, părțile intime, a canal de scurgere. Cât despre picioare… răspândirea gutei în rândul invalizilor făcea ca încălțatul și descălțatul să provoace o asemenea agonie, încât unii dintre suferinzii săraci dormeau cu ghetele în picioare și nu se spălau zile și săptămâni în șir – ceea ce provoca rosături teribile.
Prin urmare, Jane nutrea convingerea că suferința le era ușurată până și numai de cufundarea în apele fierbinți ale băilor, pentru a le spăla trupurile de o parte din murdărie, lăsând astfel pielea să respire. Și, dincolo de reproșul implicat de albeața veșmintelor, ea simțea și că, prin faptul că sugera puritate și virginitate, uniforma oferea o mângâiere neașteptată minților îmbâcsite de mizeria lumii. Deși tatăl ei și doctorul Ross erau adevărații medici în cabinetul din Henrietta Street, ea nu voia să creadă despre sine că n-are puteri vindecătoare. Convingerea ei era exact pe dos.
Avea metode variate. „Forță prin blândețe“, iată mottoul pe care-l repeta în sinea ei – mâini puternice, brațe și umeri la fel, încât masajul atent al mădularelor dureroase îi trimitea pe pacienții ei într-un fel de somn aproape religios, din care se trezeau lăudându-l pe Domnul pentru că dintr-odată nu mai suferă de durere. Dar ei știau că schimbarea în ei nu se datora nici unui miracol, ci harului indescriptibil al Îngerului Băilor.
Jane mai învățase de la tatăl ei cum să extragă dinții stricați. Pentru ea, era limpede că o gură bolnavă poate otrăvi și slăbi un trup până în vârful degetelor de la picioare. Jane le promitea pacienților speriați că îi va pune pe calea vindecării fără durere. Trebuiau doar să inhaleze puțin oxid azotos, și aveau să aibă senzația de exaltare, aveau să înceapă să râdă la ideea de suferință și la frica de suferință, moment în care mâna stângă puternică a lui Jane le ținea gura căscată, iar dreapta manipula strălucitorul ei extractor Leopold pentru a răsuci și smulge dintele stricat aproape înainte ca pacientul să-și dea seama că falca i-a fost atinsă.
Spălarea gingiei putregăite cu un tampon înmuiat în acid carbolic lăsa locul extracției curățat de infecție cum nu se poate mai bine. Când euforia oxidului azotos trecea, Jane apuca ușurel degetul mare al pacientului, îl introducea într-un borcan cu ulei de cuișoare și-l instruia pe pacient să „devină bebeluș o vreme“ și să-și sugă degetul ca să treacă durerea.
Niciodată nu se grăbea să dea afară un pacient din încăperea mobilată simplu, în care aveau loc intervențiile stomatologice; îngenunchea lângă pacient, îl privea intens în ochi, până când pacientul se putea ridica în picioare și putea ieși în aerul înviorător al orașului Bath. Faptul că revărsa asupra chipurilor pacienților privirea mângâietoare a ochilor ei căprui părea de fiecare dată să pogoare asupra lor o senzație de calm, iar Jane ajunsese să creadă, fără să fi văzut vreodată cum lucra Monsieur Mesmer1, că voința ei reușea să potolească agitația unei inimi frământate.
Așa se face că pacienții tânjeau să se întoarcă la ea și chiar își imaginau că sunt îndrăgostiți de ea, atât de eficiente erau tratamentele ei și asemenea putere aveau prezența și atingerea ei. De-a lungul anilor, au fost și unii dintre acești suferinzi, care într-atât se pierdeau cu firea când zăceau pe masa de masaj, încât îi șopteau că singurul leac pentru ei era bunăvoința ei de a le masa alte părți anatomice, ca să le provoace binecuvântata eliberare. Chiar s-a zvonit, într-o vară, că Îngerul Băilor ar face acest lucru pentru o guinee, ceea ce i-a îmboldit pe și mai mulți pacienți să ceară masajul. Dar zvonul era doar zvon. Nici urmă de adevăr. Domnișoara Jane găsea suficientă satisfacție în capacitatea ei de a-i ajuta pe cei bolnavi și pe muribunzi; până și gândul de a-și folosi puterile ca să comită acte care s-o pângărească îi făcea rău. Adevărul era că ea îi respecta pe bărbați, uneori pentru curajul lor, alteori pentru îndemânările lor, ori pentru temerara dorință de a fi eroi. De asemenea, îi compătimea pentru firea lor copilăroasă și pentru lașitatea sentimentală, dar nu-i iubea câtuși de puțin.
V-ați fi putut închipui, prin urmare, că doctorul Valentine Ross, care lucra cot la cot cu Jane de aproape doi ani și jumătate și ajunsese s-o cunoască la fel de bine ca oricare alt bărbat, cu excepția tatălui ei, firește, ar fi putut înțelege acest lucru. Nu era un om lipsit de spirit de observație. Dar speranțele lui pentru un tratament potrivit propriei stări emoționale tulburi erau greșit orientate. Erau speranțe vane, absolut vane, deoarece mizau pe un tratament care nu putea fi administrat, pentru că pur și simplu nu exista – asta nu văzuse el câtuși de puțin.
Ross într-adevăr se simțea „bolnav“ de iubirea pentru Jane Adeane. Visele îi erau bântuite de viziuni cu trupul ei de alabastru. Când lucra alături de ea, parfumul discret al părului ei îi încânta simțurile în așa măsură, încât uneori își pierdea concentrarea și trebuia să se oprească în mijlocul aplicării ventuzelor sau al unei incizii. Înțelesese și cât de pricepută era ca infirmieră, și își permitea să viseze cât de minunat ar putea lucra cu Îngerul Băilor alături, ieșind de sub umbra aruncată de sir William Adeane. Vedea cum se revărsau bani spre el într-un fluviu strălucitor.
Dar acum făcuse o greșeală fatală.
Toate ambițiile lui sexuale și financiare duseseră la o cerere în căsătorie șocant de nepotrivită în ceainăria doamnei Morrissey. După ce-și exprimase bâlbâit sentimentele de adorație, Valentine Ross spusese:
– Bineînțeles că voi face totul așa cum trebuie făcut. Voi merge la tatăl dumitale ca să-ți cer mâna. Dar am nevoie să știu de la dumneata dacă demersul meu se bucură de favoarea dumitale.
Timp de câteva clipe, domnișoara Jane nu scosese nici un cuvânt, doar îl măsurase dezaprobator din priviri, ca și când ar fi fost un băiețaș care-și încheiase prost cămașa.
– Adică de mersul dumitale e vorba? a zis ea în cele din urmă. Nu-mi prea place postura – adică pentru un doctor…
Ross a fost cuprins de disperare când și-a dat seama că ea își bate joc de el, așa cum știuse că va face – deoarece domnișoara Jane avea o minte ascuțită, iar luarea în derâdere era reacția ei instinctivă, indiferent de conversație. Dar el ar fi dorit ca ea să nu se fi lăsat tentată s-o folosească în acel moment.
– Nu mă lua peste picior, a rugat-o el. Te iubesc, Jane. Cred că te iubesc de atâta vreme, încât a început să mă doară, prin urmare încerc acest remediu.
– Remediu, a zis ea după câteva momente de tăcere. Interesant cuvânt!
– E cuvântul potrivit, a insistat Ross. Iubirea mea pentru dumneata e un soi de maladie, de pe urma căreia știu că nu-mi voi reveni. Nu mă voi vindeca decât dacă primești să te căsătorești cu mine.
– Aha, vasăzică umila infirmieră trebuie să găsească un leac pentru doctor?
– Da! Ai milă de mine, Jane. Îți amintești când am fost împreună la un concert cu preludiile lui Chopin, la Assembly Rooms2, toamna trecută, și dumneata…
– A, da. Îmi place foarte mult melancolia lui Chopin. Știu că nu e pe placul tuturor, dar eu sunt de părere că ei sunt cei care au de pierdut, iar…
– Și purtai un veșmânt purpuriu și nu știu ce șmecherie înaltă în păr…
– Șmecherie? Nu era nici o „șmecherie“. Era o pană de păun.
– Serios? Mă rog, fratele meu sigur ar fi recunoscut-o, eu, însă, nu. Tot ce știu e că tânjeam să ating pana, să-ți ating părul. Și apoi să-ți simt mâna într-a mea. Și din acel moment, această maladie a iubirii a fost în mine și tot ce-mi doresc e ca dumneata să fii a mea.
La aceste cuvinte, Jane Adeane a sorbit și ultimele picături de ceai, ca și când prin simplul fapt de a-l bea ar fi dorit să abată discuția de la șmecherii și atingeri de mână. Apoi s-a uitat în jurul ei prin încăpere, iar privirea i-a căzut pe câinele care hămăia ursuz la picioarele stăpânei lui. Câinele voia să scape, ceea ce-și dorea și Jane acum – să fie cât mai departe de Valentine Ross. Cât despre el, cu siguranță pricepuse că cererea lui fusese o greșeală cu urmări dintre cele mai grave și că viața lui – și a lui Jane – în Bath nu va mai fi niciodată la fel.
Jane și-a îndreptat postura, înălțând capul cât mai mult cu putință, și de acolo și-a ațintit privirea în jos, spre Ross.
– Regret, i-a spus ea, regret sincer că te simți rău din pricina mea, dar nu-i nimic de făcut în această privință. Nu-mi stă în putere să-ți ofer tratamentul pe care ți-l dorești.
S-a ridicat de pe scaun cât era ea de înaltă și a rămas în picioare. Nici urmă din miopia pe care păruse să o manifeste la intrarea în ceainărie. S-a uitat spre doamna Morrissey, aflată nu departe de vitrina cu prăjituri, și a salutat-o politicos din cap. Apoi s-a îndreptat iute spre ușă.
În acea noapte, Valentine Ross medită la comportamentul lui și al lui Jane înainte de tragedia petrecură în ceainărie (sau te pomenești că fusese doar o farsă?). Vreme îndelungată, considerase că exista o logică absolută în această căsătorie și că nici un bărbat nu fusese vreodată mai sigur despre cum avea să arate viitorul lui. Chiar se felicitase că se abținuse să-i ceară lui Jane mâna timp de mai multe luni după ce realizase tot ce însemna ea pentru el. Se abținuse anume pentru a căuta semnele că afecțiunea îi va fi întoarsă – și crezuse că găsise aceste semne. Dar acum vedea că ceea ce găsise nu era altceva decât maniera politicoasă a lui Jane de a-i arăta respect doctorului și plăcerea de a-l tachina, lucru pe care el făcuse prostia să-l ia drept interes pasional sublimat.
Se blestemă în sinea lui pentru că fusese orb și prost. Și totuși, existaseră una sau două ocazii când crezuse că prinsese o clipire de sentiment romantic la Jane.
Una dintre ocazii fusese seara cu recitalul Chopin, la Assembly Rooms – a cărei menționare, în prezența platoului cu prăjituri, n-avusese niciun efect. Înainte de momentul cu pricina, întotdeauna se gândise cu o bucurie furioasă la seara recitalului. Jane arătase magnific în rochia sângerie, cu pana în păr, încât ochii multora din cei care se îndreptau spre sala de concert se luminaseră văzând-o, iar ea, ca pentru a se feri de aceste priviri admirative, îl luase pe el de braț și când el își pusese mâna peste a ei, cuibărită în îndoitura brațului său, ea nu și-o retrăsese. Ba chiar îi zâmbise. Zâmbise! Ca pentru a zice: „Da, ne simțim confortabil așa. Tu înțelegi asta, și eu înțeleg asta. E posibil să rămânem așa?“
Apoi, când muzica se apropia de sfârșit, domnișoara Jane începuse să plângă, atât de mișcată era de tristețea dulce a lui Chopin și de talentul pianistului. Simțind-o suspinând lângă el, Valentine Ross prinsese destul curaj ca să-i ia mâna într-a lui și să se încline ușor spre ea, doar atât cât umărul lui să-l atingă pe-al ei – iar ea nu se împotrivise. Când îi întinsese batista lui curată, de mătase, ca să-și șteargă ochii, ea nu i-o mai dăduse înapoi, ci o vârâse discret în corsetul rochiei.
„Ce Dumnezeu să fi înțeles din gesturi ca acestea?“, se întreba acum Ross, în noaptea de agonie insomniacă. „Nu-s oare exact reacțiile unei femei care se simte iubită și căreia începe să-i placă acea afecțiune? Unde mai pui că – fir-ar ea să fie – nici nu mi-a înapoiat batista de mătase!“
Problema batistei îl chinuia la fel de mult ca toate celelalte. Să fie încă un gest batjocoritor din partea lui Jane, sau ar putea… să îndrăznească… s-o ia ca un mijloc viclean de a-l face să se întoarcă, dându-i cumva de înțeles că „O cerere stângace în căsătorie o fi de ajuns pentru gusturile cine știe cărei femei, dar nu și pentru gustul meu. Eu sunt Jane cea Înaltă. Sunt Îngerul Băilor. Calitățile mele excepționale te obligă să reflectezi asupra cuvintelor tale, să găsești ceva mai bun și apoi să te întorci la mine…“
Dar pe măsură ce lumina dimineții începea să-i inunde ferestrele, îl năpădi teama că și dacă i-ar cere mâna de-o sută de ori, ea tot l-ar refuza. l
(Fragment din romanul Insulele iertării de Rose Tremain, în pregătire la Editura Humanitas, Colecția „Raftul Denisei“, traducere de Irina Horea)
________________________________________
1 Franz Anton Mesmer (1734 – 1815), doctor german care a susținut existența unui transfer natural de energie între toate obiectele animate și inanimate, pe care a numit-o „magnetism animal“. Ulterior, a căpătat denumirea de mesmerism.
2 Assembly Rooms – un ansamblu elegant de săli de festivități, concerte și spectacole, situat în inima cartierului vechi al orașului Bath, construit în 1769