În Colecția Scriitori români contemporani coordonată de Andreea Răsuceanu la Editura Humanitas (îmi place că pune „în vedetă“ CZU-ul, 821.135.1; mi se pare semn de bună rânduială), a apărut o nouă carte de Mihai Măniuțiu: A șaptea viață a lui Alexandru Royce. Un excelent controlat portret-în-canon-deconstruit al României contemporane. Să spun de la început că înțeleg termenul de canon deconstruit într-o accepțiune simplificată anume și adaptată nevoilor comentariului meu. Nu intru în detalii tehnice (cum o face muzicologul Oleg Garaz, de pildă, în Viața de după moarte a canonului muzical), ci vreau să spun că romanul acesta se construiește din voci autonome, consecutive, unite de referința lor unică: cazul Alexandru Royce. Cartea e transcrierea depozițiilor unui mare număr de martori convocați de un reporter de investigație rămas în umbră. Mărturiile lor se ating întâmplător, rareori trimit unul la celălalt. Sunt vocile unui șir de medii, de lumi prin care Alexandru Royce a trecut în timpul celor șapte vieți ale sale (câte are și un Rolls Royce, automobilul de la care și-a luat porecla copil fiind). Înainte de a amănunți comentariul, să spun că, de fiecare dată când am scris despre cărțile de poezie ori de proză ale lui Mihai Măniuțiu, am simțit nevoia să precizez că scriitorul și regizorul sunt două fețe ale aceleiași personalități care nu se incomodează, iar concurența lor e pașnică și cu folos pentru amândouă. Regizorul stăpânește mai ușor „textul“ unui spectacol și vede altfel calea spre coerență, iar scriitorul profită din plin de libertatea dramatică, jucăușă, cu ramificații baroce a imaginației regizorale. Cum am mai spus, maniera suprarealistă de transcriere, cu devieri onirice, digresiuni parabolice și figuri ludice, îi este la îndemână scriitorului, căci rostirea devine prospectivă, fascinată de miraculoasa și extenuanta sa diversitate figurală. Cărțile și spectacolele sunt toate „autoportrete cu himere“ și „povestiri cu umbre“, înlănțuite „sinuos și cotit“, mici și somptuoase, dense și imponderabile căi sperând ieșirea din impasul inconsistenței, al derizoriului și al indiferenței, al senzației că totul e tradus „dintr-o limbă necunoscută în altă limbă tot necunoscută“. Ne aflăm într-un laborator ambiguu în care realul și oniricul nu au granițe ferme, în care experiența, imaginația, visul și amintirea își încurcă instrumentele, iar locul și timpul sunt coordonate schimbătoare, suportând oricâte răsuciri și întoarceri. Prozele imbricate ale lui Mihai Măniuțiu se citesc, mai spuneam, cu sentimentul că ți se pun la îndemână misterioase chei de dezlegat mari adevăruri, dar și cu disperarea fertilă că nu vei putea găsi ușile pe care le deschid. Cartea despre Filip și întunericul cel mic descrie, cu duioșie și finețe, spaimele din perspectiva copilului care află că „… sunt tot atâtea feluri de întunericuri câte feluri de oameni“ pe fâșia crepusculară a existenței. Poezia sa, pe de altă parte, traduce atât de exact-laconic cutremurele ființei, încât ele capătă dimensiuni de manifest existențial. Privirea ațintită exersează schimbări inedite de perspectivă, distorsiuni ale lentilei în speranța că bufoneriile scripturale vor distrage atenția aparențelor înșelătoare ale realului, lăsând măcar o clipă la vedere sensurile ascunse. e i bine, surpriza în cartea cea nouă este tratarea apăsat realistă, preocupată anume de autenticitatea vocilor chemate să vorbească. Pe scurt, Alexandru Royce este un copil orfan plasat la „maternali“ care crește traversând mai multe lumi. Nu le voi numi ale României profunde, fiindcă sintagma a ajuns să nu numească mai ales zona marginală, umilă, ignorantă, decăzută a societății. Cei care vor participa la instrumentarea cazului Alexandru Royce sunt locuitori de case sărmane ori de conace luxoase, îndeplinind meserii dintre ele mai variate și încercând să supraviețuiască într-o lume care și-a pierdut busola. Iată martorii, în ordinea în care intervin în proces, unii dintre ei de mai multe ori: Avocatul domnului T., Uliana, Nana Veta, Luiza, Domnul T., Lucian Minea, ziarist la Cancan Forever, Gina L., Cei doi bodyguarzi, Gorila domnului T., Gingishan, Chelnerul amator, Mușchetaru’, Bossu’, Sara Verzaru, Monahul Ilie, starețul Artemie, Ciobanul „Trag cu pușca-n Dumnezău“, Ioan Breb, Butinarul, Gutmann, recuziterul teatrului din Baia Mare, Baba Sfrijita, Camionagiul, Peregrinul, Paznicul de noapte al bâlciului din Covna Mare, Ștefan, un pensionar din Orășelul-fără-nume, Madam Plutonier, Mama Gumă, Intendenta Coloniei de vară, Fatma, Fuego, Maestrul IT, Profesorul de la școala de surdo-muți, Sașa, prietena Verei, Raluca, o activistă exaltată, Victor, un activist cu dubii, Radu, un activist echilibrat, Varvara, o activistă care regretă, Raul, un copil mai lent, Armand, activistul SF, Nae, mortul de serviciu, Vizaura, ghicitoarea, Mihnea, un activist rebel, Michael Weber, un activist străin, Sandu Matiș, subcomisar de poliție, Costel Vieru, agent de poliție, Mirel Lucaciu, agent principal de poliție, Vera. Lista personajelor din cuprins imită, cu o undă de ironie, dramatis personae de la începutul unei piese de teatru; nu întâmplător, desigur. Multitudinea vocilor intrate în canonul deconstruit e cea care asigură excepționala arhitectură a romanului, de portret fragmentat, pestriț, viu, în mișcare. Toți martorii s-au intersectat la un moment dat cu „Băiatu’“. Se dovedește curând că ceea ce pot spune despre el e vag, nesigur. Sforțarea de a-l descrie pe eroul principal absent are efecte neașteptate. Inconsistența stranie a portretului funcționează ca un catalizator: îi obligă să divagheze, să scormonească detalii, deconspirând în cele din urmă propriul lor portret, cu cele mai ascunse cotloane, cu prejudecăți și stereotipii și cu cele mai tipice, pentru lumea fiecăruia, semnalmente. Uimitoare e de la prima la ultima pagină autenticitatea vocilor, prozatorul imitând ca un ventriloc de geniu limbaje dintre cele mai diverse. Cartea se transformă în canon fragmentat, care nu reușește să se adune într-o voce coerentă, care rămâne deconstruit, pe măsura lumii hărțuite și periferice pe care o ilustrează. O lume care nu dorește, în fond, să afle cum este cu adevărat. Avocatul Domnului T (nu sunt sigură că Domnul T nu e o replică pe dos, căzută, a Doamnei T; cartea e plină de licăriri livrești și ambiguități, cum se întâmplă în tot scrisul lui Mihai Măniuțiu), primul chemat la bară, atacă imperativ: „Să punem definitiv punct acestei tărășenii. Comportați-vă ca un intelectual matur, responsabil, cu judecată, și hai să facem ca această convorbire să fie ultimul capitol al unei istorii care, în fapt, nu e o istorie, ci o însăilare de fapte disparate și discordante. O falsă istorie. Falsă și în cel mai înalt grad ilegitimă.“ Mai dispuși să colaboreze, unii chiar mândri s-o facă, deși nu au nimic de spus (simptom al erei internetice), martorii îl descriu invariabil ca pe o ciudățenie, un intrus. Iată. Gina L., vedeta: „Avea ceva, nu știu ce – fragil și, în același timp, dezarmant. Ridicol și extrem de serios“. Cei doi bodyguarzi: „Ochii-i iera ca o țigară care arde de la ambele capete, pricepeți, oricum ții țigara, tot o să te arzi, și dacă tragi din ea, și dacă nu tragi.“ Guttman, Recuziterul Teatrului din Baia Mare: „Eu între artiști mă-nvârt și le ghicesc mintenaș firea. nici nu-i nevoie să-i descos dacă-s din foaita asta. Îi văd ca la radiografie. Toți au un fel de-alean, și-s încăpățânați ca berbecii care dau cu coarnele în gard. […] Așa și băiatu’. Eu l-am cunoscut doar din vedere. Da’ l-am văzut cumva artist, dragă domnule, sau poate tare-tare năcăjit. … Era diferit.“ Gingishan: „Tre’ să știi să te-mbraci când ieși în lume și vrei să fii ca omu’ invizibil. Știam că haidamacii lu’ Bossu’ n-or să se uite la băiat, că el era acolo ca unu’ dintr-o altă poveste, nu-l vedeai, nu dădeai pe el o ceapă degerată, nici nu era acolo […] Băiatu’, în schimb, cred că nici nu se gândea c-ar trebui să știe unde era și c-ar avea de ce să știe.“ Profesorul de la școala de surdomuți face descrierea cea mai apropiată de ceea ce se dovedește a fi rolul băiatului în roman: „Ca o fantomă. Ca un strigoi adevărat, care vine de altcândva și din altă parte ca să facă veridic un decor, un spațiu fictiv. Nu vreau deloc să sugerez că băiatu’, Alex Royce, ar fi o stafie din acel timp. Departe de mine o asemenea intenție, o atare absurditate. Ceea ce încerc să spun, și nu e ușor de spus cu vorbele pe care le avem la îndemână, când ni se-ntâmplă să simțim ceva ce iese din normele obișnuite, este că el, Alex Royce, părea să aibă o capacitate de a face dintr-un spațiu fictiv un fel de realitate, care se adăuga, în mod firesc, realității noastre.“ Prezența lui stranie, ștearsă, fața de lunatic și ochii ca un sfredel fixați pe ceva doar de el știut, oroarea de violență, mila pentru tot ce e plăpând și ne-apărat (Raluca, o activistă exaltată, divaghează „filosofic“: „Că-i era milă de iarba pe care o călcăm în picioare. Și de copaci. Și de copii. Și de câini. De ce… de copii? Pentru că vor crește mari, vor deveni adulți și se vor tâmpi, ca cei mai mulți dintre noi. După care vor muri. Dar nu spunea ce vă spun eu acum cu vorbele astea. Nu prea vorbea. Dar eu auzeam ce vrea să spună. Auzea perfect și Vera. Vera chiar știa să-l audă, să-l asculte“) decupează realitate după realitate, scot la suprafață gânduri negândite, predispun la confesiuni surprinzătoare. Gorila Domnului T. (la telefon) declară că nu se „afecționează“ de procesul legat de cazul lui Alexandru, dar știe de la duhovnicul său că e bine: „Toți să egzistăm, că-i bine să egzistăm, e dovada că bunul Dumnezău egzistă. Dacă egzistăm și noi, adică. Dacă nu egzistăm, nu egzistă nici Dumnezău.“ Vera, adevărata, prietena băiatului, apare la bară doar în final pentru a declara, scurt, că l-a iubit. Dar, firește, nici iubirea nu salvează pe nimeni din această bezmetică fojgăială fără frunte. „O lume ce pe nesimțite cade“, ca la Eminescu, sau, mai degrabă, un univers fără speranță, în care „totul trebuie să cadă / Și chiar cade de milioane de ani / Cade al dracului“, ca la Sorescu. Instrumentarea dosarului de existențe aduce în scenă limbaje autonome și o coexistență impenetrabilă de lumi. Dată fiind tenta de policier a cărții, mă opresc aici. Veți afla detalii despre caz citind romanul. Ar mai fi de spus, totuși, că romanul realist al lui Mihai Măniuțiu e atât de bine scris, încât secvențele, oricât de mizere, reprobabile, joase ar fi dezvăluirile pe care le conțin, sunt frumoase grație omenescului pe care îl vizează și fineții instrumentelor verbale cu multe carate estetice la care prozatorul are acces. Oglinda societății românești postdecembriste are ape incomode, întunecate, șocante, grotești, dar luciul ei rămâne, cumva, impecabil.