Cărțile de poezii ale lui Dimitrie Bolintineanu stau necitite de marele public de aproape o sută de ani. Sau, cel mult, sunt luate în treacăt din rafturi și răsfoite. Le-a dat atenție însuși Mihai Eminescu, care le-a descoperit în locuința lui Aron Pumnul din Cernăuți (ca parte a documentației adunate de acesta pentru elaborarea faimosului Lepturariu rumînesc cules de’n scriptori rumîni, 5 vol., 1862–1865).
Eminescu a înțeles bine discursivitatea naivă și grandilocventă a versurilor lui Bolintineanu. Atât de bine încât a imitat-o, pentru a-l omagia și astfel pe poetul născut cu mai bine de treizeci de ani înaintea lui. Iată strofa pe care i-o consacră în Epigonii:
„Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă,/ Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă −/ Viața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;/ Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,/ Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare/ Și astfel Bolintineanu începu cântecul său.“
Personajul evocat aici este, fără îndoială, „o fată tânără pe patul morții“, din poemul cu același titlu:
„Un crin se usucă și-n laturi s-abate,/ Când ziua e rece și cerul în nori,/ Când soarele-l arde, când vântul îl bate,/ Când grindina cade torente pe flori;/ Așa făr’ de veste pe zilele mele/ O soartă amară amar a bătut,/ Și astfel ca crinul de viscole rele,/ Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.“
Eminescu l-a avut de multe ori în minte, scriindu-și opera, pe Bolintineanu, de exemplu atunci când și-a imaginat scena întâlnirii dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid în Scrisoarea III. Să recitim versurile lui Bolintineanu:
„Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,/ Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.// Astfel printre trestii tinere-nverzite/ Un stejar întinde brațe veștejite/…/ Curtea este plină, țara în mișcare;/ Soli trimiși de Poartă vin la adunare./…/ Solii dau firmanul. Mircea îl citește,/ Apoi, cu mărire, astfel le vorbește:// Padișahul vostru, nu mă îndoiesc,/ Va să facă țara un pământ turcesc.// Pacea ce-mi propune este o sclavie/ Până ce românul să se bată știe!»/…/ Mircea se închină de ani obosit;/ Însă al său suflet nu e-mbătrânit://Ochii săi sub gene albe și stufoase/ Cu greu mai îndreaptă săgeți veninoase;// Dar cu toate astea fieru-i va lovi,/ Ș-albele lui gene încă n-or clipi.// Cela ce se bate pentru a lui țară,/ Sufletu-i e focul soarelui de vară.// „Mergeți la sultanul care v-a trimis,/ Ș-orice drum de pace, spuneți că e-nchis!/…/ Viitor de aur țara noastră are/ Și prevăz prin secoli a ei înălțare.// Însă mai-nainte trebuie să știm/ Pentru ea cu toții martiri să murim!».“
Poeziile lui Bolintineanu sunt în mare măsură lipsite de poezie. Ele constau în versificări mecanice, declamative, cu (supărător de vizibil) scop educativ. Numeroasele epitete pe care le conțin, fie și pompos-exaltate, nu reușesc să le însuflețească, pentru că au ceva exterior. Sunt versuri potrivite pentru a fi recitate la serbările școlare de sfârșit de an. Erau. În prezent, chiar și pentru serbările școlare se aleg texte mai puțin simpliste, ludic-fanteziste, cu o tentă suprarealistă.
O poezie preferată stereotip, zeci de ani, de învățători și profesori a fost cândva Daniil Sihastrul:
„Sub o stâncă stearpă, pe un râu în spume,/ Unde un sihastru a fugit de lume,/ Cu vărsarea serii un străin sosi./ – Ștefan al Moldovei vine a-ți vorbi!/ – Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune,/ Să aștepte-afară! Sunt în rugăciune./ – Bunule părinte!/ Sunt rănit și-nvins;/ Însăși a mea mumă astăzi m-a respins!/ Viu să-ți cer povața dacă nu-i mai bine/ Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?/ Daniel Sihastru domnului a zis:/ – Mă înșeală-auzul ori eu am un vis?/ Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie,/ Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!/ Ce e oare traiul, dacă e robit?/ Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?/ Viața și robia nu pot sta-mpreună,/ Nu e tot d-odată pace și furtună./ Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi/ Pentru neatârnare, oameni și pământuri;/ dar nu ai p-acela ca să-i umilești!/ Poți ca să îi sfarâmi; dar nu să-i robești!/ Dacă mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă,/ Altuia mai harnic locul tău îl lasă!/ Căci mai bine este supus lăudat,/ Decât cu rușine domn și atârnat!/ După-aceste vorbe, Ștefan strânge-oștire/ Și-nvingând păgânii ’nalță-o mânăstire.“
Autorul practică în poezie… populismul. Recurge la exact acele elemente care plac, cu o probabilitate de sută la sută, publicului larg. Are, fără îndoială, succes ideea că, la ușa sihastrului, când acesta „se află în rugăciune“, chiar și domnitorul țării trebuie să aștepte. (Este o satisfacție „stângistă“, de genul celei trăite de oamenii de azi când îl văd pe un înalt demnitar mergând pe jos sau stând la coadă la un ghișeu.) Încântă apoi pledoaria sihastrului pentru răzvrătirea împotriva oricărei umiliri, indiferent de riscuri, vis secret, dar foarte rar împlinit, al oamenilor obișnuiți, din mulțime. În sfârșit, oferă o satisfacție referirea la un obicei devenit legendar al lui Ștefan cel Mare: acela de a înălța după fiecare victorie pe câmpul de luptă o mânăstire. Înțelegând aluzia, cititorii jubilează: se simt în temă, li se confirmă cunoașterea de către ei a istoriei.