În experiența de zi cu zi, nu prea percepem diferența dintre revelație și descoperirea banală. Las’ că poți trăi o viață întreagă fără să ai nicio revelație! Nu sunt un iluminat, n-am calități extrasenzoriale și nu cred în teorii catastrofice. Prin urmare, nu cunosc starea de extaz mecanic a intimității cu adevărurile ultime. Și totuși, niște informații care pentru alții sunt simple date statistice m-au împins spre ceea ce, în logica expusă mai sus, seamănă cu o revelație. Și anume, că nu avem habar de lucruri care ne determină existența în mod fundamental. Și nu mă gândesc la complicatele procese chimice ori psihologice ale vieții oricărui individ și nici la mari teorii ori experimente științifice. Mă gândesc la Taiwan, insula din Asia de Răsărit, plasată la întretăierea Pacificului cu Marea Chinei de Sud.
Citeam cel mai recent număr al revistei „Liberties“, condusă de Leon Wieseltier (Volume 2, Number 2, Spring 2022). Ca de obicei, în ultimii doi ani, de când apare revista, am început cu articolul lui Wieseltier, Christianism, apoi am trecut la cel al lui Celeste Marcus, Beehive (Stupul) și la cele dedicate literaturii și culturii. Adică studiile Laurei Kipnes, Gender: a Melee (Genul: o încăierare), al venerabilei Helen Vendler, Art Against Stereotype (Arta împotriva stereotipului), cel al lui Morten Høi Jensen, The Fiction That Dare Not Speak Its Name (Ficțiunea care nu îndrăznește să-și spună numele – o parafrază a faimosului vers al lui Alfred Douglas, cunoscut pentru relația sa cu Oscar Wilde și pentru efectele ei tragice asupra scriitorului, The love that dare not speak its name) – un subtil eseu despre genul biografic –, și After Babel (După Babel), al lui Bernard Henri Lévy (apărut simultan și în revista „La règle du jeu“, pe care o editează acesta).
Dar textul care m-a bulversat e cel al lui Bruce D. Jones, Taiwan: Chronicle of a Crisis Postponed (Taiwan: cronica unei crize amânate). Cele peste patruzeci de pagini ale studiului reprezintă o excepțională sinteză scrisă din perspectivă istorică, geo-politică, economică și militară. Analiza lui Jones a funcționat, cel puțin pentru mine, ca o iluminare. Am avut, dintr-odată, imaginea unei planete pe care trăiesc ca un orb, fără să-mi imaginez, măcar, complexitatea plasei de interese și ambiții țesute în jurul unei realități care mă influențează în fiecare clipă. Nu știam, de pildă, că nu există companie navală importantă care să nu traverseze întinderea de ape dintre China și Taiwan. Pe acolo trec uriașe cantități de grâne, cărbuni, carne, alimente conservate și minereuri purtate de un număr imposibil de calculat de ambarcațiuni „roll-on, roll-off“/ „ro-ro“ (în traducere aproximativă, „dus-întors“) – cele care cu un drum cară materia primă, cu altul produsul industrial finit, în special mașini de toate calibrele.
Tot aici se desfășoară activitatea a peste jumătate din pescadoarele lumii, care își petrec în acea regiune multe luni pe an. Rezervele imense de țiței și gaze naturale din apele mai puțin adânci sporesc exponențial importanța acestei oglinzi acvatice la fel de populată la suprafață ca un mare bulevard dintr-o metropolă. Nimeni nu mai pune la socoteală infinitatea de bărci și vapoare de mici dimensiuni ale pescarilor chinezi, aproape imposibil de detectat cu mijloacele de supraveghere tradiționale. Deși străbătut de un număr enorm de vase, spațiul nu e întru totul propice navigației. Nenumăratele stânci ivite din mare, atolii, recificele, suprafețele nisipoase și formațiunile insulare au impus stabilirea unui traseu îngust, prin care se strecoară ambarcațiuni ce poartă mare parte din produsele industriale consumate de planetă. Folosind o metaforă, Jones numește această regiune „jugulara economiei mondiale“.
Taiwanul a fost botezat de către portughezi, în secolul al XVI-lea, Formosa („Ilha formosa“). Insula era locuită de șase mii de ani și a devenit colonie olandeză în secolul al XVII-lea. În 1683 a fost anexată de dinastia Qing, iar în 1895, după războiul sino-japonez, a intrat sub jurisdicția Japoniei. În 1945, insula a devenit parte a Republicii Chineze (denumirea anterioară a Republicii Populare Chineze, între 1912 și 1949). Odată cu înfrângerea lui Chiang Kai-shek, guvernul s-a retras la Taipei, dând naștere Taiwanului modern. De atunci încoace, statul socialist-comunist al lui Mao și al urmașilor săi a depus eforturi constante pentru a-și asigura dominația asupra teritoriului – cu imensele avantaje care decurg din stăpânirea lui, de la cele de natură economică la cele strategice.
Importanța covârșitoare a Taiwanului e legată, așadar, de locul geografic. Ea face parte din ceea ce s-a numit „primul lanț insular“ cu ajutorul căruia Statele Unite și-a asigurat supremația, supraveghind îndeaproape nu doar China, ci și Rusia. Alianța Americii cu Japonia și cu alte state a permis stabilirea unui număr mare de baze militare în zonă. Aici se află și purtătorul de avioane USS Ronald Reagan, echipat cu armament atomic, înconjurat de o impresionantă flotă de ultimă generație. Tensiunile actuale sunt rezultatul deciziei Chinei de a-și spori prezența militară, prin popularea apelor în ritm accelerat cu nave de război.
Influența Statelor Unite a început să descrească în ultimele decenii – și, în mod vizibil, de zece-cincisprezece ani încoace. Explicația se află în deciziile politice catastrofale luate de Washington (de pildă, renunțarea la masiva bază de la Subic Bay, o redutabilă instalație navală americană), dar și agresivitatea tot mai pronunțată a Chinei. Din vechile puncte forte, vital e cel din Singapore, a cărui armată a fost dotată cu avioane F-16, construite pentru replici ultra-rapide. În clipa de față, teritoriul despre care discutăm înregistrează cea mai mare concentrare de forțe navale din lume.
Însă nu doar americanii și chinezii sunt înarmați până în dinți. Japonezii au 150 de vase de luptă și 19 submarine, iar forțele Coreei de Nord nu sunt de neglijat nici ele. Apariții frecvente își face și marina rusească – în ultima vreme, a executat mai multe exerciții împreună cu cea chineză. India și-a sporit și ea capacitatea militară maritimă, iar țări precum Franța ori chiar Germania ordonă adeseori navelor militare să execute operațiuni de recunoaștere. Francezii au masat aici și trupe, câteva mii de soldați, iar Marea Britanie și-a adus aminte că a fost cândva regina oceanelor și a trimis două vase purtătoare de avioane. Potrivit lui Jones, în fiecare moment spațiul despre care vorbim e străbătut de cel puțin două sute de submarine.
Un punct nodal pe această hartă hiper-militarizată îl reprezintă Strâmtoarea Luzon. Are o lungime de peste 300 de kilometri și face legătura între Marea Chinei de Sud și Marea Filipinelor, fiind limitată la nord de Taiwan și, la sud, de arhipelagul filipinez. Potrivit specialiștilor (iar Bruce D. Jones e unul dintre cei mai reputați), „dacă va izbucni un război între marile puteri în apele Asiei, aceasta va fi zona de încleștare decisivă. Ceea ce a fost scurtătura Fulda din Germania pentru Războiul Rece, va fi Strâmtoarea Luzon pentru ordinea mondială care se pune la cale acum. E principala poartă maritimă prin care Statele Unite și aliații își direcționează vapoarele și submarinele atunci când caută să-și consolideze prezența în interiorul Mării Chinei de Sud sau chiar în Strâmtoarea Taiwan. Submarinele americane o cunosc bine, cel puțin din atacurile cu submarine împotriva Japoniei din Al Doilea Război Mondial. Dacă izbucnește un război între marile puteri, menținerea deschisă a Strâmtorii Luzon va fi un obiectiv primordial al forțelor occidentale. Acesta este și un punct cheie al doctrinei «contra-insurgenței» Chinei – ținta lor fiind împiedicarea întăririi pozițiilor inamice în interiorul a ceea ce ei numesc «Mările Apropiate».“
Pentru că am pomenit de doctrină: doctrina militară mai veche a Chinei a stabilit ca termen pentru „recuperarea“ Taiwanului anul 2050. Lucrurile s-au precipitat, iar încordarea a crescut substanțial de când în fruntea țării a venit Xi Jinping. Acesta a decretat că e misiunea generației sale să realipească Taiwanul „țării-mamă“. Unii specialiști vorbeau de un interval de câțiva ani, necesari pentru a spori puterea militară a Chinei la dimensiuni la care victoria asupra Statelor Unite și a aliaților săi să fie indiscutabilă. Pentru alții, confruntarea e iminentă.
Pașii străbătuți în ultima vreme arată că, într-adevăr, acest obiectiv e aproape – chiar foarte aproape. China a adoptat o lege, care va intra în vigoare la 1 septembrie 2022, prin care își arogă dreptul de a controla orice ambarcațiune care intră în apele sale teritoriale – un termen greu de precizat, date fiind pretențiile Beijingului de stăpân al unor suprafețe marine tot mai ample. Totodată, și-a intensificat raidurile aeriene în spațiul Taiwanului și a demarat construcția în viteză nebună a vaselor de război. În clipa de față, acestea le depășesc numeric pe cele americane și, într-un interval scurt, superioritatea lor va fi copleșitoare. Nume de primă mărime de la Pentagon au recunoscut că inovațiile chinezești în domeniul capacităților de luptă sunt uimitoare. Ultima lor invenție e o rachetă care, înainte de a lansa bomba nucleară, face înconjurul planetei și detonează arma mortală doar în momentul când a ajuns deasupra țintei. În aceste condiții, o bătălie care s-ar declanșa în viitorul imediat ar avea șanse mari de a se încheia cu victoria Chinei. Desigur, cu toate consecințele ce decurg de aici – în primul rând, stabilirea unei noi ordini mondiale. Supremația Chinei ar determina prăbușirea sistemului de valori occidental și schimbarea raportului de forțe între țările democratice și cele conduse de regimuri autoritare.
Recapitulând, am ajuns la concluzia că, în unele cazuri, revelațiile sunt nu doar inutile, ci și deprimante. Aș fi fost mult mai fericit să nu știu nimic din cele înșirate mai sus.