În Memoriile sale, E. Lovinescu creionează un contur apolinic înfățișării fizice a viitorului sburătorist Vladimir Streinu, care coincide, așa cum își va da seama mai târziu portretistul, cu o constituție psihică de homo aesteticus: „Sul de fum ridicat de pe coșul casei în zările înalte ale primăverii, plop subțiratic cu foșnet perpetuu de frunze, cioban grigorescian răzimat în bâtă și profilat nesfârșit pe fundul cerului albastru, cu ce-aș fi putut asemăna pe tânărul ce mi-a intrat în birou acum vreo zece ani – beduin fără burnuz și cămilă sau tânăr prinț indian, smead, iluminat, drept ca un prapur, crezând în poezie și în destinele ei“ (apud Serafim Duicu, Vladimir Streinu, Ed. Scrisul Românesc, 1977, p. 16). Credința într-un astfel de destin va trăda o vocație poetică transmisă prin întregul scris, chiar și după ce autorul importantei cărți Versificația modernă s-a dedicat criticii, întrucât el a rămas – după cum susține magistrul de la „Sburătorul“ – „poet, exclusiv poet, iremediabil poet“.
Întrebat odată de G. Călinescu asupra raporturilor dintre critică și poezie, Vladimir Streinu a confirmat spusele lovinesciene în mod indirect (altfel, ar fi provocat mare supărare interlocutorului), dând un răspuns cu turnură aforistică: „Înțeleg ca un poet să nu fie numaidecât și critic, dar nu înțeleg deloc ca un critic să nu fie și poet.“ Desigur că partea ultimă a frazei suportă un amendament, întrucât sunt critici care nu scriu versuri, dar aserțiunea spune foarte multe despre credo-ul exprimat. Barbianizând, Vladimir Streinu ar fi putut spune și că există undeva, în domeniul înalt al criticii, un loc luminos unde aceasta se întâlnește cu poezia. Sau că, asemenea lui Philippide, se atârnă de Poezie. El a scris mereu versuri, chiar dacă arareori și în răstimpuri, iar dovada o constituie apariția volumului postum Ritm imanent, drept probă a părerii că scriitorul ar putea fi considerat cel mai profund poet dintre toți criticii noștri care au cochetat cu muza poeziei. Neîndoios, exprimarea zbuciumului lăuntric nu este totdeauna dintre cele mai convingătoare în versurile sale, dar își face simțită prezența descărcarea unei tensiuni lirice constante, în care se împletesc firele experienței afective cu reflecția. Oricum, realizările poetice ale lui Vladimir Streinu sunt marcate de aspirația descătușării spirituale, de veșnica dispută dintre trup și suflet, de urcușul spre înălțimi eterate.
Poetul Streinu se află într-o neostoită vânătoare a Himerei reprezentate de însăși Poezia, care nălucește înaintea ciudatei „seminții a lui Ixion“ (înzestrată cu decepționata vocație a himerismului). Înflăcărata și înaripata roată a lui Ixion, prevăzută cu patru spițe ce se învârt veșnic în aer, poate fi considerată emblemă nu doar a poeziei, ci și a actului său critic. Este sugestivă admirația criticului față de opera lui Macedonski, care, prin tendința spre excelsior a autorului ei, „se dezvoltă într-o semeție de artă luciferică, sublimă și nemaicunoscută“. Se poate observa, de asemenea, paralelismul dintre teoretizările critice și „aplicațiile“ lor, realizat de un scriitor permeabil deopotrivă la lumea abstracțiilor și la aceea a sensibilității creatoare. Lirismul reprezintă pentru Vladimir Streinu o materie decantată, un rezultat al filtrărilor și al densificărilor de trăiri „purificate“, orientate către esențe, către ceea ce se intuiește a fi, în textul poetic, „realitate monadică“, „mister vibrător“.
În viziunea criticului Streinu, genurile ficțiunii pot fi înșelătoare, deoarece proza „face aripi“, iar poezia „poate avea și picioare“ (Ibidem, p. 61). Himera poeziei îl obsedează pe critic precum mistrețul cu colți de argint pe prințul din Levant. „Făptura sălbatică“ a poeziei, acaparând la modul himeric, a impus așezarea la o zadarnică „pândă vânătorească“: „O experiență personală, a cărei întărâtare singur o cunosc, m-a făcut să deznădăjduiesc de a putea vreodată privi poezia în marii ochi limpezi de căprioară a înălțimilor. Când o presimțeam, totdeauna neîmblânzită, înarmându-mă cu cele mai complicate prevederi, căutam să-i astup fugile cu ocoluri, ale căror lungimi de cerc le reduceam riguros până ce vânatul, fie că fulgera prin tufărișul inextricabil, fie că, în centrul calculat al trudnicelor încercuiri, constatam că lăsase lăcomiei omenești – cum, nu știu – culcușul cald, cu mirosul tare al trupului dispărut. Poezia este o sălbăticiune care nu doarme“ (Ibidem, p. 230).
Monograful lui C. Hogaș urcă pe drumuri de munte cu toiagul lui Aaron în mână, întrucât „criticului, câtă vreme se menține în aproximarea cea mai strictă a operei, îi înflorește de la sine condeiul în mână ca toiagul lui Aaron“ (Pagini de critică literară, I, Ed. pentru Literatură, 1968, p. 282). În opinia lui Valeriu Cristea, Vladimir Streinu practică o critică alpină: „pășind din pisc în pisc, ca fantasticul erou al lui Chamisso, el lasă văile ce le unesc în seama cronicarilor laborioși, și a istoricilor literari de amănunt, obișnuiți ai celor joase. […] Critica sa e o escaladare. Alpină, aceasta nu este însă numai prin obiect, ci și prin subiect, nu numai prin teme, ci și prin temperament, atitudine, ton. Un olimpianism natural, de structură, nu de postură, îl aduce pe autor mereu în preajma olimpienilor. Din acest punct de vedere, Vladimir Streinu este cel mai maiorescian dintre criticii noștri. Părintele speței la noi reapare cu multe trăsături, săpate mai adânc ca oricând, în urmașul său din a treia generație. În fața obiectului, Vladimir Streinu ia imediat înălțime, atitudinea devine altitudine“ (Interpretări critice, Ed. Cartea Românească, 1970, pp. 24-25).
Nutrind maiorescianul „vis al inteligenței libere“ și „răgazul contemplativ“, Vladimir Streinu disociază esteticul de „impurități congenere“, ideea autonomiei esteticului relevând exemplaritatea unui spirit limpede și disociativ. Criticul încearcă să stăvilească „surparea peste valorile artistice a unor terenuri limitrofe“, ceea ce nu înseamnă că, fortificând hotarele esteticului față de domeniile învecinate, el ar fi de acord cu excesele puriste: „Poeții tineri actuali […] făcând din problema materialului unica problemă estetică a poeziei, «purificând» adică poezia […], ni se înfățișează drept coborâtori din porumbelul naiv care, în exemplul unui filosof, era pus să creadă că, lipsind aerul, va putea zbura în toată voia“ (Pagini de critică literară, III, Ed. Minerva, 1974, p. 68). Aș putea completa plastica descriere a lui Valeriu Cristea cu o opinie a criticului însuși: „Sunt în opera lui Caragiale – este adevărat – o serie de carențe, dar carențe nutritive ale spiritului și a artei sale. Imputându-le, nu facem decât să obiectăm reliefurilor luminate dintr-o parte că aruncă umbră în cealaltă parte; sau, mai sugestiv pentru stringența defectelor de calitățile corespunzătoare, nu facem decât să negăm muntele privind numai prăpastia, datorită căreia muntele este munte. Căci altfel ar fi podiș“ (Pagini de critică literară, I, ed. cit., p. 311).
Chiar dacă evoluția poeziei reprezintă un „lung șir de momente deceptive“, istoria ei ne-ar învăța să-i cercetăm întrupările, deoarece „esența poeziei se rezumă poate la un punct mortal, încă de determinat, atârnând în regiuni inexplorabile, ca Polul Nord de intersecția imaginară a prelungirii meridianelor“ (Ibidem, p. 336). În acest spirit, Vladimir Streinu urmărește să vadă ce rămâne actual din clasicii noștri, aducându-i mai aproape de prezent. Perspectiva adoptată este una a zborului înalt, care permite cuprinderea în întregime a reliefului istoriei literaturii. Cu un larg orizont deschis, criticul știe să dubleze, ajutat de spiritul său flexibil, teritoriile de statornicie ale clasicității cu planurile în devenire ale contemporaneității. Astfel, prin excursuri à vol d’oiseau, el stabilește punți de legătură între valorile clasice, susținătoare ale edificiului literar, și formele virtuale aeriene ale construcției contemporaneității, pe cale de a se înfăptui.
Stăpân pe același promontoriu cu ceilalți congeneri din a treia generație ghidată de „degetul de lumină“ maiorescian, Vladimir Streinu este preocupat să-și impună opiniile critice printr-o expresie cât mai elevată, ce ține de pasiunea disociațiilor și de o eleganță constitutivă. Arbiter elegantiae încântat de „poezia de foșneturi și mătăsuri“ a romanului Adela, criticul este convins că „un om ieșind în lume trențăros, nu poate să fie apreciat în conduita lui după fracul din garderobă sau după faptul că a fost văzut corect îmbrăcat“ (Ibidem, p. 219). Unele alunecări în prețiozitate, cauzate de „culoarea“ dată stilului critic, sunt comise din grija pentru eleganța frazei. Stările de fervoare participativă se văd acoperite de tonul înalt adoptat din oficina critică, asortat cu ținuta supravegheată (știm cât de elegant se îmbrăca „Făt-Frumos din Teiu“, după cum îl alintau confrații, inspirați de numele localității în care se născuse el).
Atins de aripa estetismului și de gesticulația tribunardă (o retorică lipsită de militantism), Vladimir Streinu privește totul de sus, pășind din pisc în pisc, chiar și atunci când se află în toiul rarelor sale polemici, purtate cu o privire ironică, aruncată de la înălțime și însoțită de o răcire a tonului. Plin de elan imaginativ, criticul ironizează nu numai pe „eseiștii încovoiați asupra lor înșiși“, pe cei ce „gem adânc și se zbat într-un fel de înot căruia i s-a supt deodată apa“, ci și pe „tremurici“, adică pe misticoizii care desconsideră „demnitatea trupului și mai ales limpezimea spiritului“, crezând ei că „nu de la Râm, ci de la Crâm ne tragem“ (Pagini de critică literară, II, Ed. pentru Literatură, 1968, p. 406). Avea dreptate E. Lovinescu să-l considere pe discipolul său drept „un Apollonid care nu se va decide să-l spânzure pe Marsyas de ramura copacului“ (Maiorescu și posteritatea lui critică, Ed. Casa Școalelor, 1943, p. 369).
Afirmând undeva că „în artă nimeni n-a înșelat mai mult decât o generație, fiind față de generațiile următoare înșelat de el însuși în eternitate“, Vladimir Streinu nu a înșelat și nu s-a înșelat el însuși în fața posterității. Dovadă este faptul că se poate vorbi despre opera lui după scurgerea a două generații de la trecerea la veșnicele rânduieli și la 120 de ani de la naștere.