Dacă ar fi trăit, Ion Negoițescu ar fi împlinit 100 de ani. Când e vorba de centenarul unui scriitor, un an în sus sau în jos nu mai prezintă importanță; să amintim atunci că anul 1921 a stat în centrul unei generații literare de care nu ne-am adus aminte așa cum ar fi trebuit. Însuși faptul că a ajuns să-l cheme Nego, nume pe care i l-au dat cei care l-au cunoscut, dar și cei care doar auziseră de el, mi se pare semnificativ: personajul Ion Negoițescu și-a câștigat mai multă celebritate decât criticul și istoricul literar omonim. Pitorescul omului, frapant, l-a pus în umbră pe autor, deși acesta din urmă este cel ce va rămâne tot mai prezent, pe măsură ce amintirea omului se va șterge încet-încet.
Unii erau la curent cu nonconformismul lui Negoițescu din punct de vedere sexual; lumea literară știa că, la un moment dat, tânărul strălucit se transformase în purtător de cuvânt al Cercului Literar de la Sibiu și că îl impresionase profund pe Lovinescu; se știa că același Negoițescu făcuse închisoare politică, urmată de lungi perioade în care semnătura i-a fost interzisă. Și se mai știa că îndrăznise să-l critice pe Tudor Vianu atunci când acesta se lăsase manevrat de puterea comunistă, pe care în realitate Vianu însuși o detesta profund. Anii treceau, presiunile asupra lui Negoițescu creșteau și ele, dar strălucitul tânăr continua să-și înfrunte epoca fără a schița niciun gest de concesie. Finalmente a fost forțat să plece în exilul de unde nu s-a mai întors.
Dacă biografia scriitorului a fost intens comentată, centenarul nașterii lui ar trebui să ne găsească examinându-i mai ales opera. Pentru a-l analiza pe Nego, trebuie să pornim de la Călinescu. În primul rând, deoarece G. Călinescu a publicat și comentat o parte din imensul portofoliu eminescian de postume. Cartea lui Negoițescu Poezia lui Eminescu, scrisă în anii 1950, dată esențială în exegeza eminesciană, a apărut ca o concluzie logică a descoperirilor călinesciene. Cele două fețe ale lui Eminescu (cea solară și cea nocturnă, antumele și postumele), cele două tipuri de poezie decurgând din ele, reprezintă contribuția istorică a exegetului Ion Negoițescu. Ediția Perpessicius avea să-i confirme intuițiile.
În al doilea rând, legată de G. Călinescu se află și Istoria literaturii române, volumul I, apărută tardiv, în 1991, dar la care Negoițescu a lucrat timp de decenii. Este prima tentativă serioasă de a pune în discuție și de a corija uneori adevărurile formulate de Călinescu în monumentala sa Istorie… Deși între timp apăruseră mai multe istorii ale literaturii noastre, deși începuse publicarea unui masiv tratat academic, conceput după model sovietic (adică scris de zeci de autori diferiți și ajuns doar până la volumul III), Negoițescu a fost primul comentator avizat al literaturii române din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX, care să ofere o viziune proprie asupra ansamblului literar românesc.
Puțin timp după apariția acelui unic volum al Istoriei lui Negoițescu în 1991, s-au ivit alte câteva istorii ale literaturii române, rod al unei munci dispuse pe ani întregi. Toate erau scrise acum de un singur autor, toate se bazau pe o metodologie proprie, de parcă lucrarea lui Negoițescu ar fi declanșat energii până atunci latente. Din păcate, cartea lui Negoițescu nu a avut ecoul meritat: apărută imediat după Revoluția din decembrie, într-o epocă de agitație politică, noutatea de fond a Istoriei sale a trecut neobservată. O putem aprecia abia astăzi.
Ion Negoițescu a fost un tânăr înzestrat cu toate calitățile, dar fără noroc. Născut într-o familie înstărită, beneficiar al unei educații alese, de o frumusețe ieșită din comun, fascinantă, posesor al unei inteligențe sclipitoare, înzestrat cu multiple talente, între care cel muzical, având capacitatea extraordinară de a învăța ușor limbi străine (vorbea patru și se descurca în alte trei), ei bine, toate acestea nu i-au oferit nici măcar o existență comodă. Mizeriile istoriei s-au abătut asupra lui ca asupra unei ținte preferate și i-au rănit sufletul. Când i-a fost cel mai greu, și-a ratat de două ori sinuciderea. N-a vrut cu niciun preț să pă ră sească țara în care s-a născut, dar a fost obli gat să o facă.
I-a rămas o singură compensație: calitățile ex cepționale cu care Providența l-a în zestrat i-au fost nece sa re, toate, la compunerea operelor vieții lui, Poezia lui Eminescu și Istoria literaturii române, cărți în care a transmis pos teri tății ceea ce a avut mai bun în el.