Barbaria nu constă doar în a bombarda, a ucide cu sânge rece, a
rade de pe fața pământului cătune, sate, orașe ori țări întregi.
Barbarie e și să consimți la astfel de atrocități, să fii mândru că
aparții comunităților ori grupurilor ce beneficiază de pe urma
crimei de război. Nu știu dacă 83 la sută din populația Rusiei
apreciază atacarea Ucrainei de către Putin, cum spun sondajele.
Poate e vorba doar de 70, de 60 sau de 50 la sută. Oricum, cifrele sunt enorme.
Când vorbim de 140 de milioane de locuitori, gândul că mase enorme de
cetățeni jubilează pentru că semeni ai lor sunt uciși cu miile în numele
mândriei imperiale arată gradul de
dez-umanizare la care s-a ajuns. Să
vezi astfel de grozăvii în mileniul al
treilea, chiar la fruntariile țării tale, e
o monstruozitate de neimaginat și de
nesuportat.
Ca și în cazul lui Ceaușescu,
considerat singurul vinovat pentru
bestialitățile comise într-o țară de
îngeri, lumea personalizează excesiv
demența lui Putin. Așa cum Ceaușescu
n-a fost singur, Putin e doar excrescența
malignă a unei tipologii umane amplu
reprezentate. Avem în fiecare zi noi și
noi probe că acțiunile sale sanguinare
sunt punerea în practică a dorințelor
și gândirii celor care l-au ales. Nicio
tresărire, niciun regret, nicio undă de
compasiune dinspre Moscova, Sankt
Petersburg, Vladivostok sau Magadan.
Cu excepția câtorva sute de protestatari,
niciun semn nu arată că rușii obișnuiți
ar gândi altfel decât junta militaropolitică
de la Kremlin. Dimpotrivă,
crima se bucură de sprijinul entuziast
al unei populații narcotizate de vise
imperiale. De când există ea, Rusia și-a
clădit fericirea pe nefericirea altor
popoare. Jaful, minciuna, represiunea
fizică, întemnițarea, violul, asasinatul
au fost arme predilecte ale acestei
hoarde trimise parcă pe pământ să
întrupeze realitatea Apocalipsei. „Biciul
lui Dumnezeu“ a avut, pe tot parcursul
secolului al XX-lea, și are și acum, în
mileniul al III-lea, un echivalent cât se
poate de precis, înarmat până în dinți
și capabil să pună capăt istoriei umanității.
Oricâte imagini televizate am
vedea, oricâte comentarii am citi, ne
scapă ceva fundamental: experiența
directă a jubilației sexualo-mentale pe
care o resimte ocupantul. Rusia a
cotropit mereu teritorii, a omorât
dușmani reali sau imaginari, a trăit
întotdeauna cu convingerea că i se
cuvine totul, că ceea ce e al tău e, de
fapt, al lui. Te-a obligat să-i înveți limba
(scrisă dinadins într-un alfabet care
să marcheze diferența și, desigur,
superioritatea față de ultra-simplificata
grafie latină), să-i asculți cântecele, să-i
proslăvești liderii (ca să mă rezum doar
la secolul al XX-lea, de la sifiliticul Lenin
la asasinul vicios Stalin, până la diverși
hrușciovi și brejnevi). Te-a forțat să nu
mai fii tu, ci să devii sclavul mut al unui
experiment al necontenitei degradări
a ființei umane.
Se aduce mereu, ca un contraexemplu
imparabil, faptul că Rusia a
produs o mare cultură. A-i anexa propagandei criminale pro-Putin (cine dă
în Putin, dă în Dostoievski, Tolstoi și Ceaikovski) e o diversiune joasă, o dovadă
că mizeria morală nu se află doar la Kremlin. Am scris acum câteva săptămâni
despre felul ambiguu în care marea soprană Anna Netrebko s-a raportat la
crimele din Ucraina. Recent, ea a dat o declarație mult mai fermă. „Condamn
în mod direct războiul împotriva Ucrainei și gândurile mele sunt alături de
victimele acestui război și de familiile lor“, a spus ea. Gestul e cu atât mai
lăudabil cu cât, ani în șir, Netrebko a acceptat să fie folosită de mașinăria de
propagandă a Kremlinului pentru a-și polei blazonul. Mai mult, ea a sprijinit
fățiș invazia părții de Răsărit a Ucrainei. Dar e bine că, în fața valului uriaș
de proteste, a reușit să-și depășească putinolatria (vorba domnului Manolescu)
și să articuleze un discurs demn de un om dotat cu conștiință.
Cu toate acestea, Metropolitanul din New York n-a fost convins
de sinceritatea Annei Netrebko. Conducerea instituției s-a
arătat sceptică privind onestitatea declarației și așteaptă
confirmarea ei pe o perioadă mai îndelungată de timp.
Neclaritatea morală în care s-a plasat cântăreața s-a soldat cu
o replică la care nu se aștepta. Pe de altă parte, soprana a
primit o lovitură și din partea mult-iubitei sale țări. Opera de Stat din
Novosibirsk, din Siberia de Sud, a anulat concertul pe care trebuia să-l susțină
acolo în iunie. Motivația, exprimată într-un comunicat emis aproape instantaneu,
spune totul despre politica xenofobă, confrontaționistă, bazată pe ură și
supunere necondiționată la dogmele statului totalitar:
„Ieri, artista a făcut o declarație în care condamna acțiunile statului
nostru. Faptul că trăiește în Europa și că are prilejul de a evolua pe scene
europene s-a dovedit a fi mai important decât soarta Patriei. Vremurile de
azi nu sunt prielnice pentru a sacrifica principiile pentru niște condiții de
viață mai confortabile. Acum a sosit vremea să alegem fiecare. Opera din
Novosibirsk a decis să le refuze organizatorilor dreptul de a ține acest concert.“
Că direcțiunea Operei din Novosibirsk nu vorbește despre război, ci
despre o acțiune oarecare a statului rus (echivalentă cu colectarea de fonduri
pentru o operațiune caritabilă, ori cu o campanie de plantare de copaci într-o
zonă defavorizată), demonstrează în ce măsură s-a produs, la toate nivelurile,
alterarea minților în țara care s-a pretins
a fi, în secolul al XX-lea, cea mai avansată
din lume. Putin a reușit să facă din
instituțiile statului — inclusiv din cele
artistice — un instrument de represiune.
Nazistul Hitler ar păli de invidie în
fața performanțelor la care a ajuns
exponentul comunismului sovietic.
Ideologiile totalitare pot părea diferite
în formă, dar sunt întotdeauna identice
în conținut. Că vin dinspre stânga ori
dinspre dreapta, ele urmăresc doar
perpetuarea puterii celor aflați în vârful
piramidei și reprimarea nemiloasă a
celor de la bază.
Sunt sigur că se vor găsi
destui putiniști care să
pună semnul egalității
între suspendarea decisă
în cazul Netrebko de
teatrele și operele din
Occident cu interdicția de a cânta în
Rusia. E aceeași categorie a „subtililor“
care n-au găsit nicio diferență între
intervenția NATO în Serbia sau alte
părți ale lumii și „operațiunea specială“
moscovită asupra Ucrainei. Pentru
astfel de indivizi, realitățile nu contează.
Ei văd doar tancurile și rachetele și
decid, suveran, că toți sunt o apă și un
pământ. Dar nu e nici pe departe așa.
Decizia marilor instituții de cultură
din lume (Metropolitan, Covent Garden,
Opera din Viena, La Scala etc.) de a
nu colabora cu artiști care sprijină
războiul ori refuză să se desolidarizeze
de el nu e același lucru cu ceea ce
s-a decretat la Novosibirsk. Opera
din Siberia pretinde, nici mai mult,
nici mai puțin, ca artiștii să fie
sprijinitori ai ororilor belicoase ale
statului-infractor numit Rusia. E
diferența dintre libertate și democrație,
pe de o parte, și dictatură și terorism
militarist, pe de alta.
Nu am prea identificat la oamenii
pe care îi văd sau citesc frecvent poziții
care să mă facă să mă rușinez că i-am
cunoscut. Bunul-simț, simplul bunsimț
e suficient pentru a numi oroarea,
crima, nebunia atunci când o întâlnești.
Dar există destule creaturi — parcă
din ce în ce mai multe — care simt
nevoia să introducă nuanțe și paranuanțe
acolo unde faptele sunt clare
ca lumina zilei. Nu mă refer doar la
agenții, care nici măcar nu se mai
ascund, ai Moscovei, la cei fascinați
de totalitarism și la pescuitorii în apele
tulburi care se agită întotdeauna când
se produce o tragedie. Mă gândesc la cei cărora stresul le-a tulburat într-atât
rațiunea, încât nu mai percep linia de demarcație dintre Bine și Rău. Astfel
de oameni au un singur gând: să vadă lucrurile încheiate cât mai curând,
indiferent cum. Pentru ei, Rusia și Ucraina au devenit două entități abstracte,
încleștate într-o bătălie care nu îi privește deloc. Cu alte cuvinte, oricare ar
fi deznodământul, ei vor să revină la liniștea râncedă a vieții lor, indiferenți
la crime și tragedii.
Că e vorba de o mulțime din ce în ce mai consistentă o dovedește lipsa
cvasi-totală a acțiunilor civice. Dintr-odată, s-a pierdut facultatea gândirii
militante. Nu mai reacționăm decât la ceea ce ne privește direct, dacă suntem
atinși la burtă și la buzunar. Nu suntem capabili să sesizăm mișcările de a
doua instanță, nu ne pasă de ceea ce urmează după ce barajele care ne-au
apărat se vor fi prăbușit. Nu prevenim nimic, nu a mai rămas nicio fărâmă
din instinctul de conservare al omului decent, care pune mâna pe găleata cu
apă atunci când izbucnește un incendiu, și nu o ia la fugă spre pădurea care
va fi și ea, oricum, mistuită de foc cât de curând.
Raritatea și precaritatea protestelor sugerează existența unui fel de
fatalism, vizibil atât la nivel planetar, cât și la nivel național. Acceptarea
tacită a Răului e unul din misterele conștiinței umane cu care ne confruntăm
în clipa de față. Pare cumva de la sine înțeles că nimeni nu-l poate opri pe
Putin, indiferent de avertismentele blajine al Occidentului și de măsurile,
mai mult sau mai puțin eficace, luate de acesta. După impasibilitatea cu
care-și urmează pașii ucigași, încep să fiu convins că Ucraina e doar un prim
episod dintr-un serial satanic al cărui scenariu a fost scris cu multă vreme
în urmă la Moscova.