C’eravamo tanto amati

Când un strălucit intelectual român s-a decis să plece din România și să încerce o carieră de succes în străinătate, pe moment aproape nimeni nu-i observă opțiunea: viitoarea carieră strălucită rămâne doar o eventualitate. Pe măsură însă ce, în jurul românului expatriat, se conturează o aureolă tot mai vizibilă, uimirea încântată din țara lui de origine capătă proporții. Celebra fotografie reprezentându-i pe Ionesco, Eliade și Cioran în Place de Fürstenberg din Paris în anii ’70 s-a transformat în emblemă a aspirațiilor specifice intelectualilor români.

Din fericire, perso nalități excepționale au continuat să se nască pe teritoriul României și după ultimul război, chiar în cele mai vitrege condiții de prigoană. Perioada dicta turii comuniste a provocat exodul unui număr con siderabil de intelectuali; câțiva dintre ei au atins notorietate internațională în materii extrem de diferite, dar mai ales în domeniul Uma nioarelor.

O fotografie execu tată în străinătate cu trei români plecați între timp din țară i-ar cuprinde, să zicem, pe Toma Pavel (în dialog cu Cristian Pătrășconiu la pag. 14-15 din numărul de față al revistei noastre), Virgil Nemoianu și Sorin Ale xandrescu; fotografia ar avea șanse ca, peste nu mulți ani, să dobândească aceleași virtuți emblematice ca acelea din celebra fotografie pariziană Ionesco, Eliade, Cioran. Ca și cei trei mari români ajunși la Paris, fiecare nou-venit pe urmele lor a cunoscut o remarcabilă ca rieră, preponderent acade mică.

Toma Pavel debutase în România la vârsta de 27 de ani cu încântătoarele sale Fragmente despre cuvinte (1978); celebritatea i-a venit însă odată cu cărțile scrise în Statele Unite și în Canada. Câteva dintre sintezele sale s-au transformat în bibliografie de bază pentru universitățile de pretutindeni: Lumi ficționale (1989), Arta îndepărtării (1996) și Gândirea romanului (2003), alături de multe altele. Condiția ontologică a ficțiunii romanești, structura profundă a clasicismului, în special francez, precum și istoria romanului ca specie literară de bază se află dezvoltate – de o manieră în același timp provocatoare și definitivă – în cele trei monografii amintite mai sus. Din fericire, posedăm excelente traduceri românești ale lor, ca de altfel a majorității cărților lui Toma Pavel.

M-am întrebat de multe ori ce s-ar fi întâmplat cu Toma Pavel dacă, în acel îndepărtat an 1969, nu s-ar fi hotărît să rămână în Franța și să facă acolo un doctorat cu A.J. Greimas. Probabil că l-ar fi obsedat aceleași preocupări și aceleași mari interogații ale disciplinei, însă rezolvarea lor n-ar mai fi avut deschiderea universală și informația copleșitoare proprii monografiilor amintite.

Atracției inițiale pentru structuralism, vizibilă în cartea de tinerețe Sintaxa narativă a tragediilor lui Corneille (1976), i-ar fi urmat fără îndoială repudierea în cunoștință de cauză a aceluiași structuralism (vezi spectaculosul pamflet Mirajul lingvistic, din 1988); filosofia analitică de origine americană n-ar mai fi avut, probabil, importanța pe care a căpătat-o în Lumi ficționale, dar evoluția generală ar fi rămas aceeași.

Imediat ce împrejurările politice au permis, adică după 1990, Toma a reluat relația cu țara natală, oferind un exemplu de care intelectualii români ai momentului aveau imensă nevoie. Odată traduse în română, principalele lui cărți au intrat în uzul exegezei noastre de specialitate; viziunea sa teoretică a făcut apoi, ani la rând, obiectul unor conferințe ținute în cadrul NEC sau la Facultatea de Litere.

Pentru foștii săi colegi de facultate (Toma Pavel a absolvit Literele din București în 1962), dar mai ales pentru generațiile care s-au ocupat la noi de teoria literaturii, cărțile profesorului de la Princeton și Chicago n-au reprezentat doar ultimul cuvânt în materie de informație, ci și un model epurat al evoluției metodologiilor de-a lungul secolului XX. Teoria literaturii – dincolo de fondul ei de bază – a reprezentat domeniul în care revoluțiile mentale aduse de secolul XX s-au succedat cu o rapiditate fără precedent.

Parcurgând traseul de gândire al lui Pavel, percepem seria de întrebări fundamentale pe care secolul XX și le-a pus în legătură cu arta literară. De la structuralism la observarea limitelor lui, de la contestarea „filosofiei“ structuraliste la filosofia contemporană americană, de la arta lecturii și a specta colului la câteva certitudini cu greu ob ținute, cărțile oferite de autor au devenit indispensabile. Ultimele lui studii teore tice au dobândit un calm suveran: nu îl mai interesează teoria literară în varianta ei analitică, ci marile probleme ale litera rului din toate timpurile. Raportul dintre vers și oralitate, dintre muzică și vers, condiția cititorului în raport cu textul parcurs, figura spectatorului în fața piesei de teatru la care asistă – trec acum pe primul loc.

Din momentul în care colegul meu de la facultatea bucureșteană, Toma Pavel, mi-a devenit prieten, în urmă cu mai bine de șase decenii, gândito rul cu același nume și-a pus, cu extraordinară precocitate, aproxi mativ aceleași probleme pe care le-a tot rezolvat pe măsura trecerii anilor. După ce a coborât în structura celulară a textului literar, exegetul, ajuns la vârsta concluziilor, își permite să privească de la înălțime literatura.

Astăzi, pentru el, literatura și-a dobândit în sfârșit poziția proprie în lumea spiritului – poziție impor tantă, deși nu covârșitoare, indis pensabilă, deși nu vitală. În acest tip de interpre tare, Toma Pavel apare cu adevărat convingător – mai ales pentru cei care i-au urmărit traiec toria, de la Fragmente despre cuvinte la lecția inaugurală rostită în 2006 la Collège de France: Comment écouter la littérature.