Poem de Marian Drăghici

imn

lui Liviu Ioan Stoiciu

Bucură-te cu bucurie mare !

Adevărul, indiferent de-mprejurare –

iată sunetul meu de fond, ai zice de doi bani

născut cu ghioceii, în desprimăvărare

acum 69 de ani.

Nu, nu tot ce ating e poezie,

dar cum întorci capul o clipă ar putea să fie

cu noi drept bolovani.

Ți-am dat definiția ghiocelului,

destinul meu ca poet e împlinit.

Și despre tine vorbeam cu storși de zoaie zorii

în care am murit.

Mă lupt/luptam din greu cu cărnurile ei

imateriale,

cu fiorii

c-ar deranja biet scrisul meu niște dulapuri

goale

pe-un câmp la asfințit.

Totuși, nu înțeleg în niciun chip enunțul

Cred că ești prea sus…

Scriu cum îmi vine, ce-mi vine,

într-o libertate interioară de tip precum am

spus

nu postmodern, ci neoantic. Recte,

sub un anume nivel nu pot scrie nimic

ci doar, vezi bine, de la talpa gâștei în sus.

Asta numesc, iartă mărturisirea uimitoare,

prezența în mine a ceva mai mare decât

mine,

cu mult mai mare objective correlation Iisus,

lumina care

nu se lasă descrisă ci doar transpare

de pildă, în neinstruitul ghiocel

strivit pe fugă cu nepăsare

de însăși turma suitoare la El.

Nu spun că tot procesul este urechii floare.

Din contră, -i foarte greu,

cu un grad de periculozitate nu pentru fiecare –

așa fuse mereu.

Inimă curată și duh drept, atât îi mai cer lui

Dumnezeu.

Și încă – milă pentru Maria să nu se piardă de

tot.

Că a ajuns să întrebe a cui e haina asta din

cuier?

a mea, bineînțeles, o îmbrac zilnic.

Sau cine este omu ăsta din hol? – și în hol,

nimeni.