imn
lui Liviu Ioan Stoiciu
Bucură-te cu bucurie mare !
Adevărul, indiferent de-mprejurare –
iată sunetul meu de fond, ai zice de doi bani
născut cu ghioceii, în desprimăvărare
acum 69 de ani.
Nu, nu tot ce ating e poezie,
dar cum întorci capul o clipă ar putea să fie
cu noi drept bolovani.
Ți-am dat definiția ghiocelului,
destinul meu ca poet e împlinit.
Și despre tine vorbeam cu storși de zoaie zorii
în care am murit.
Mă lupt/luptam din greu cu cărnurile ei
imateriale,
cu fiorii
c-ar deranja biet scrisul meu niște dulapuri
goale
pe-un câmp la asfințit.
Totuși, nu înțeleg în niciun chip enunțul
Cred că ești prea sus…
Scriu cum îmi vine, ce-mi vine,
într-o libertate interioară de tip precum am
spus
nu postmodern, ci neoantic. Recte,
sub un anume nivel nu pot scrie nimic
ci doar, vezi bine, de la talpa gâștei în sus.
Asta numesc, iartă mărturisirea uimitoare,
prezența în mine a ceva mai mare decât
mine,
cu mult mai mare objective correlation Iisus,
lumina care
nu se lasă descrisă ci doar transpare
de pildă, în neinstruitul ghiocel
strivit pe fugă cu nepăsare
de însăși turma suitoare la El.
Nu spun că tot procesul este urechii floare.
Din contră, -i foarte greu,
cu un grad de periculozitate nu pentru fiecare –
așa fuse mereu.
Inimă curată și duh drept, atât îi mai cer lui
Dumnezeu.
Și încă – milă pentru Maria să nu se piardă de
tot.
Că a ajuns să întrebe a cui e haina asta din
cuier? –
a mea, bineînțeles, o îmbrac zilnic.
Sau cine este omu ăsta din hol? – și în hol,
nimeni.