În viziunea filosofului Vasile Băncilă, există două spații românești complementare: spațiul mioritic și spațiul bărăganic. Influența spațiului asupra omului este mai mare decât crede Lucian Blaga, deoarece, în evoluția de mai târziu a omului (în speță, a marilor scriitori), o pondere enormă o are spațiul copilăriei: „Spațiul unui om e o sinteză (care poate fi hibridă) între acest spațiu istoric (al strămoșilor) și spațiul copilăriei-adolescenței; între spațiul istoric și spațiul biografic – totul pe un fundal ontologic (al subspațiului pe care ontologicul l-a pus deodată în om și în lucruri)“ (Spațiul Bărăganului, Ed. Muzeul Literaturii Române și Ed. Istros – Muzeul Brăilei, 2000, p. 15).
Născut fiind în peisaj „piemontez“, Fănuș Neagu nu a copilărit pe plai, nu a resimțit influența orizontului înalt, ritmic și indefinit, conturat de alternanța deal – vale. Dar aceasta nu înseamnă că, supusă fiind contingențelor celor mai capricioase, conștiința artistică nu și-a trădat, ca și în privința unui creator muntean, peisajul din care scriitorul brăilean a descins. Orizontul spațial al inconștientului i-a modelat configurația stilistică nu potrivit matricei spațiului mioritic, ci spațiului pe care l-aș numi cavalistic (prozatorul vorbește, simbolic, despre „Țara hoților de cai“), ce ține de stepă, de sfârșit de Europă și început de Asie. Blaga punea în cardinalul său studiu cântecul rusesc în legătură cu stepa, iar campestrul Fănuș Neagu posedă o componentă de suflet slav, dacă admitem că fiul Bărăganului deține origini lipovene, după mamă.
Aproape toate prozele lui Fănuș Neagu poartă sigiliul copilăriei, realitatea fiind filtrată prin sita numeroaselor povești auzite la vârsta mirifică. Așa se explică un anumit fel de descriere a peisajului din locurile natale, conturarea unor chipuri insolite și exacerbarea pasiunilor încercate. Pentru realizarea tuturor acestora, scriitorul nu se exprimă numai metaforic, ci și vede metaforic, povestirile și romanul Îngerul a strigat venind parcă să ilustreze următoarea opinie a lui Vasile Băncilă: „Omul de Bărăgan nici nu gândeşte clar: gândeşte cu viziuni – ca şi bălţile, ca vântul, necuprinsurile stepei şi clipocitul lacurilor, leneş, ca imobilitatea apei, ori furtunos, ca cicloanele din timpul verii, de pe pustă“ (Ibidem, p. 9).
Că ambele spaţii – atât acela de munte, cât şi acela de şes – sunt specifice românilor, se poate observa foarte bine, spune Vasile Băncilă, din faptul că suntem atât neam de păstori, cât şi neam de plugari. Cu privire la acest raport de comple men taritate, filosoful brăilean aser tează că spaţiul din câmpia Bărăganului se poate grefa foarte bine plaiului mioritic. Chiar dacă îi lipsește ideea de ritm, precum şi aceea de înălţime (de platou), Bărăganul aduce cu el ideea de infinit şi de esenţă ontologică. Deși distincte, toposul plaiului mioritic şi acela al stepei se îmbină armonios, existând o complementaritate între structura indefinit ondulată a spațiului mioritic şi structura infinit neondulată a Bărăganului. Acesta din urmă „n-are nimic minor, nimic de bibelou, nimic personalist, nimic ieftin-duios, efeminat –, ci ceva anonim, totuşi ceva tare, personal, o nostalgie a câmpurilor, ca o respiraţie metafizică a cosmosului, o melancolie ontologică, virilă“ (Ibidem, p. 138). Nostalgia câmpurilor, la care face referire filosoful, o nutrește, de exemplu, un personaj precum bătrâna Gherghina, din nuvela Acasă, care, din celălalt capăt al țării, unde fusese deportată ani de zile, vine să moară în casa în care își găsise cândva rostul vieții.
Unui critic (important, de altminteri) i se părea cu totul neverosimil ca bătrâna să-și fi calculat atât de bine timpul și pașii, încât să ajungă exact cu un sfert de oră înainte să moară în odaia ei de demult. Nu aș aduce drept argument, în sprijinul verosimilității scenei respective, exemple de inițiați asiatici care, dacă se supără pe viață, își pot bloca respirația atunci când vor, pentru a se sinucide. Însă ar fi trebuit să știe criticul nostru că există oameni care mai au doar o ultimă dorință și, odată aceasta împlinită, ei expiază liniștiți. De aceea, lucrurile s-au petrecut cu totul invers de cum a crezut recenzentul: bătrâna nu a ajuns în timp bine calculat acasă, murind apoi, ci a murit pentru că ajunsese, și doar după ce ajunsese acasă. Ea nu ar fi mers, dacă nu ar fi ajuns… Strămutata a realizat astfel o închidere a ciclului vital în „camera de austru“, deoarece îngerul a strigat totodată începutul și sfârșitul, timpul forte și timpul slab al vieții sale. Căutata cameră din partea înstrăinatei ființe reprezintă un spațiu al genezei (născuse nouă copii acolo), al stingerii (tot acolo, îi murise bărbatul) și al inițierii (nepotul Eremia, care o însoțește în ultimul ei drum, spre casă, învățase în același loc să meargă).
Această scenă tulburătoare din remarcabila nuvelă, de trăire inconștientă în spațiul bărăganic, pare a contrazice spusele lui Blaga: „Admițând că sufletul popular românesc posedă un spațiu-matrice deplin cristalizat, va trebui să presupunem că românul trăiește, inconștient, pe «plai» sau, mai precis, în spațiul mioritic, chiar și atunci când, de fapt, și pe planul sensibilității conștiente trăiește de sute de ani pe bărăgane. Șesurile românești sunt pline de nostalgia plaiului. Și de vreme ce omul de la șes nu poate avea în preajmă acest plai, sufletul își creează pe altă cale atmosfera acestuia: cântecul îi ține loc de plai“ (Spațiul mioritic, în Opere filosofice, 9, Ed. Minerva, 1985, pp. 196-197).
Însuși destinul lui Fănuș Neagu (căruia „cântecul“ îi ține loc de câmpie), chiar dacă se sfârșește în oraș câmpenesc, îi descinde din câmpie și culminează tot pe câmpie. Desigur că este vorba și despre destinul literar, pentru că, în cazul prozatorului brăilean, este cu neputință să disociezi opera de omul care a scris-o. „Nu mă căutați dincolo de marginea firii mele“ – nota el în mijlocul unei file în data de 22 decembrie 1992. Din păcate, este vorba despre o operă ce a căzut în manierism, în „metaforita“ despre care critica s-a pronunțat de foarte mult timp (aș adăuga și eu o parafrază după Ibrăileanu: „Prea multe flori… d-le Fănuș“).
Fănuș Neagu contrazice obișnuințele noastre de a vedea orizontala câmpiei nediferențiat, ca pe ceva monoton, arid și chiar senin, ce domină formele de relief netede (bărăgan, baltă sau deltă). Arsă de secetă și spulberată de vânt, câmpia fabuloasă („osia lumii“) din scrisul său posedă reliefuri de o mare bogăție, sunt scăldate în vipia ce diluează contururile. Peisajul pe care îl traversăm odată cu personajele sale este unul al polarităților: câmpie aridă – baltă mâloasă, secetă îndelungată – ploaie rapidă, zăpadă viscolită – căldură toropitoare, apă întinsă – nisip deșertic. Cei care viețuiesc între asemenea poli climaterici vitregi au temperamentul și comportamentul contaminate de la acest spiritus loci capricios. Și ei sunt excesivi, violenți, cruzi, generoși și patetici, iar sentimente precum dragostea ori ura le trădează mai curând un dat biologic sau natural, decât unul ce ține de moralitate. Un determinism reflex este rezultanta raportului dintre instinct și mediu pe acest tărâm de îngemănare a pământului cu apele și cu cerul reflectat în ele, drept năzuință spre verticalitatea despre care se crede că rămâne refuzată câmpiei.
Viziunea ce se degajă din opera scrisă de Fănuș Neagu până la a-și face apariția frumoșii nebuni ai marilor orașe este una campestră, tulburată dionisiac de violență și de pasiune, ea fiind pusă sub tutela semnului selenar al creșterii și al descreșterii aventuroase. Chiar dacă acțiunile personajelor se petrec în plină zi, o luminozitate apropiată de aceea a lunii acoperă totul. Este evitată astfel, din partea prozatorului câmpean, strălucirea lucidă a soarelui arzător, care este reflectat în „apa morților“ și întrezărit dincolo de nisipuri, printre trâmbe de praf. La un asemenea peisaj învăluit în văpaia lunii concură zăpezile învârtejite (ce se confundă cu lumina selenară), acoperirile de cer fabuloase și ploile cernite.
Pe întinderea deșertică, dar plină de suflet zbuciumat, din spațiul imaginar campestru al lui Fănuș Neagu domnește o fatalitate tot de tip mioritic (dacă acceptăm o asemenea teorie), care suflă unde vrea și de unde vrea. Ea este asemenea șuieratului vântului gonind pe întinsul bărăgan cu ciulini și întregește, în mod insolit, registrul de tonuri al spațiului mioritic, îmbogățindu-l, după cum era dorința lui Vasile Băncilă în privința acestui topos al câmpiei. Opinia filosofului brăilean ne dă de gândit, pentru că, într-adevăr, sentimentul apartenenței noastre etnice, determinat de relieful ondulat deal-vale (așa cum l-a teoretizat Blaga), este predominant, dar nu coincide întru totul cu ampla și variata realitate geografică românească. Indefinitul ondulat al plaiului își găsește complinirea în infinitul neondulat al Bărăganului, deoarece românul s-a născut și la câmp.
Într-o însemnare din 1935, Vasile Băncilă își exprima următoarea temere: „E o nenorocire că cultura română a fost fabricată pe dealuri. Până când nu va interveni Bărăganul, nu vom fi salvați“ (apud Viorel Coman, Fănuș Neagu: povestirile magice (Corăbii de întoarcere, vol. II), Ed. Istros a Muzeului Brăilei, 2011, p. 27). Geografia spirituală și literară a Bărăganului și-a găsit salvarea, nu peste mult timp de la acea dată, și prin ceea ce au scris despre ea Vasile Voiculescu, Ștefan Bănulescu și Constantin Țoiu, cărora li se adaugă, prin expresia lui inconfundabilă, Fănuș Neagu.