Dacă „viața se duce în șir de cuvinte“, cum a spus Bacovia, aceasta a sesizat-o și Virgil Mazilescu, poet ale cărui versuri, în pofida aparentei simplități (sau poate că tocmai de aceea), degajă o stare de sfârșeală, în urma succesivelor rupturi ideatice transmise. Se simte parcă nevoia ca altcineva să se substituie instanței emițătoare, pentru a se continua versurile din locul în care acestea sunt pe punctul de a fi întrerupte. O indicație de regie, precum aceea de la începutul piesei Iona, de Marin Sorescu, ar putea sta drept didascalie pentru întreaga organizare scenică a unei astfel de poezii: „Ca orice om singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, se comportă, tot timpul, ca și când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează și se «strânge», după cerințele vieții sale interioare și trebuințele scenice. Caracterul acesta «pliant» al individului trebuie jucat cu suplețe, neostentativ. Dacă rolul va părea cam greu, ultimele două tablouri pot fi interpretate de alt actor“. În fața unei asemenea situații de fapt, însinguratul „poet-actor“ Virgil Mazilescu își confecționează măștile de circumstanță, printr-un efort de laborioase decupări și colaje, pentru a monologa asupra cazuisticii intime a celor „fericiți ca trestiile“ (fragilele trestii gânditoare pascaliene, desigur).
Nicolae Manolescu s-a referit deja la „mimarea“ formei din partea poetului, la eliberarea acesteia de conținut, dar nu în sensul în care poezia ar fi lipsită de fond, ci în acela al evitării confesiunii: „Ceea ce poetul dă cu o mână ia cu cealaltă. Versurile au adesea o mișcare gravă, ritualică, și ne așteptăm să ni se releve lucruri tulburătoare. Nu suntem de fapt dezamăgiți (căci poezia are mereu un conținut), dar ceremonia rămâne în mod inexplicabil exterioară. Ce este în definitiv simulație și ce nu? E ca și cum poezia ni s-ar sustrage, pe măsură ce ni se oferă. Înțelesurile ei mai adânci pier ca firele de apă în nisip“ (Istoria critică a literaturii române, Ed. Cartea Românească, 2019, pp. 1053-1054). Într-adevăr, scriitura este în fond una urzită sau împleti(ci)tă din disimulări, întrucât Virgil Mazilescu este un sentimental ascuns în spatele unei dicțiuni derutante, ce lasă neostoitele intenții inițiale neduse la capăt.
Masca ce se potrivește cel mai bine autorului volumului Va fi liniște va fi seară nu este aceea minulesciană, histrionică, ci una bacoviană, mulată și fixată perfect figurii sale, așa cum a demonstrat cu finețe Mircea Scarlat în cazul lui Bacovia. Decontextualizată, o altă opinie a criticului s-ar putea potrivi și poeziei lui Virgil Mazilescu: „De poezia bacoviană te apropii ca de chilia unui ermit: podoabele te stânjenesc și, împreună cu ele, toate plăcutele nimicuri ale civilizației“ (Istoria poeziei românești, vol. II, Ed. Minerva, 1984, p. 303). Deși mizează pe forța de sugestie a simplității, nici poezia lui Virgil Mazilescu nu este atrăgătoare pentru cititorul obișnuit (câteodată, nici pentru cel profesionist…), întrucât poetul ignoră în chip deliberat puterea de seducție nemijlocită a versurilor și le văduvește de „aureola serenității“: „cât de limpede știu unii să prezinte lucrurile – chiar și pe cele/ de mult mai mică importanță ei reușesc într-adevăr/ să ni le facă inteligibile și foarte foarte dragi/ astfel că în prezența lor totul capătă (cum îndeobște se zice)/ aureola serenității – ei sunt mândria și oglinda lumii// și alții care confundă floarea de cactus cu înțepătura zilelor ploioase […] ei sunt rușinea și sunt spaima noastră“ (***).
Un astfel de limbaj, „de rușine și de spaimă“, specific poeziei lui Virgil Mazilescu, este, în general, lipsit de figurație, el comportând, în această strategie de tensionare a textului, denivelări sintactice și pauze bine calculate – ceea ce asigură echilibrul între dezvăluirea sensului și sugestia lui ambiguă. Dificilul poet suspendă câteodată versurile în pură tensiune, nu numai sintactică, ci și ideatică, lăsând aproximarea mesajului în seama cititorilor. Aceasta este o sarcină cu atât mai grea, cu cât concizia, incoerența imaginilor, colajele și enumerările duc la obscurizarea sensurilor textului. Pe bună dreptate vorbea Dinu Flămând, într-un studiu dedicat poetului (Așchii de sintaxă, explozii, amânări), din volumul Intimitatea textului (Ed. Eminescu, 1985), despre tehnica unei repetate amânări: orice text pare a fi doar o pregătire pentru o eventuală viitoare poezie, fiecare poem reprezentând parcă o simplă amânare a poemului ce va fi scris.
Deși practicată neconsecvent, lipsa punctuației și a majusculelor nu este un simplu semn grafic îndatorat vreunui nonconformism de suprafață, ci are caracter funcțional bine precizat în interiorul poemului. Ea marchează o nesiguranță în privința alegerii unor anumite imagini și sensuri, chiar dacă este în cauză un moment prezent al rostirii poetice. În ciuda faptului că împrumută de la dicteul automat unele asocieri insolite, ce produc surprize și dau efecte creatoare de imagini bizare, un asemenea procedeu suprarealist rămâne pur exterior la poetul nostru postbelic, deoarece nu dă seama de sondarea sensurilor inconștiente. Dicteul automat presupune spontaneitate, iar Virgil Mazilescu numai spontan nu este în scris, prin discontinuitatea conferită de absența punctuației el încercând să disimuleze o stare de criză.
Virgil Mazilescu este preocupat în cel mai înalt grad de textul său, pe care îl lipsește de retorism, deoarece, fidel fiind unei anumite arte poetice, prinde vorbăria și îi sucește gâtul. Astfel, totul rămâne în suspensie, iar comunicarea este amânată, în virtutea constitutivei procrastinări, care îl face pe poet să nu mai fie stăpân pe actele volitive, pe impulsurile motivaționale. Ceea ce urmează este exprimarea, cu o stare de oboseală și cu dezinteres, a neliniștilor de care el este încercat. Cu abia perceptibile începuturi de rostire, care lasă locul intenselor tăceri semnificative, Virgil Mazilescu introduce echivocul între versuri, cu brevilocvența în postura de „gen proxim“. Chiar și abuzând de tăcere, taciturnul poet își asumă conștiința discursivității poetice propice unei existențe dramatice, tratând temele majore în registrul derizoriului. De aceea, el decupează mici „fragmente“ dintr-un discurs pe care îl amenință cu tăcerea, drept modalitate de transcendere a cotidianului.
Acest febril poet ce se cenzurează, refuzând limitele pentru a-și impune altele, proprii, în permanentul efort spre scrierea Poeziei, nu a ajuns totuși să se întrebe, eminescian, cine-i acela ce-i spune povestea pe de rost. Lui Virgil Mazilescu îi este total străină euforia discursivă necontrolată, iar mesajul i se întrerupe brusc, la fel cum a început. Lehamitea de a duce până la capăt ideile venite prin minte și curmarea tentației de a pune punct poemului (rostul punctului este destul de incert în poezia sa) reprezintă constanta unui anumit mod de a vedea lucrurile sau poate că este chiar expresia unui abandon nemărturisit.
Rafinamentul gramatical și puritatea formulei poetice exersate de Virgil Mazilescu nu sunt efectul unei astenii de sorginte manieristă sau decadentistă. Este în joc un fel de blazare ce predispune mai curând la cufundarea în tăcere decât la practicarea unui discurs persuasiv, degajat în urma tensiunilor formale. Maestru al deviațiilor de sens și al susținerii tensiunilor suspendate, poetul radicalizează un proces creator ce-i asigură un loc distinct în cadrul generațiilor postbelice. Lui îi repugnă voința de construcție arborescentă și utilizarea elementelor de retorică superflue, artificiozitatea și prețiozitatea, preferând lecția simplității („lecția mea: o tu simplitate plină de respect“).
Condiția mărturisită de-a lungul poemelor este anonimatul, trăit pe măsura universului în care se mișcă. Poetul se simte viețuitor efemer într-o insolită și atemporală regiune de odinioară, cu trecutul afectat de amnezie și cu viitorul având orizontul obturat. Este posibil să fi năzuit la stadiul de puer aeternus („semper esse puerum“), exprimat prin incipitul, pus între paranteze, la volumul Fragmente din regiunea de odinioară: „(copil fiind: șarpe cu pălăriuță)“. Nu cred că greșesc dacă afirm că Virgil Mazilescu se gândește aici la desenul de la începutul cărții Micul Prinț, el suferind de complexul lui Alice în Țara Minunilor, la care se referă Nicolae Manolescu (ibidem, p. 1055). Putem să ne imaginăm opera sa, restrânsă ca într-o cochilie, drept realizarea unui poet tăcut ca un melc sau mai curând ca un limax ce și-a uitat casa și numele, deoarece „versurile avansează ca antenele unui melc. Ele ating pentru o fracțiune de secundă lucrurile și se retrag numaidecât din calea lor“ (Florin Manolescu, Fragmente din regiunea de odinioară, în „Argeș“, nr. 3/1971).
Este vorba despre un limax neînstare să ajungă la climax, deoarece ideile poetice nu suferă o mișcare ascendentă până spre finalul poemelor, totul rămânând în stadiul așteptărilor frustrate. În privința unei astfel de poezii ar putea fi valabilă și o reflecție făcută undeva de romancierul E.L. Doctorow: „A scrie seamănă cu a conduce o mașină, noaptea. Vezi doar cât bat farurile, dar asta nu înseamnă că nu parcurgem întreg drumul pe care ni l-am propus“. Prin urmare, observarea realității trebuie să fie concentrată pe detalii („deviza lui: alături și peste și dincolo“ – Kirilov).
Claustrându-și vocea „gasteropodă“, Virgil Mazilescu și-a încropit din discurs o locuire poetică nepermisivă tendințelor sau influențelor literare ale scurtei perioade pe care a traversat-o. Opera sa rămâne greu de clasat în privința identității sale, chiar dacă autorul ei nu a evoluat într-o anumită direcție poetică, ci doar și-a adâncit individualitatea creatoare. Virgil Mazilescu nu a inventat poezia, așa cum declară una dintre instanțele sale lirice, ci a inovat-o – ceea ce nu este puțin lucru. Putem spune și noi – dar fără ironia conținută într-un anumit poem, printr-o „relatare absolut onestă“ –, asemenea administratorului Guillaume, care explică în ce constă de fapt viața lui: „o să-mi ard hainele din nou, o să-mi schimb identitatea/ câtă cinste și câtă glorie – am prevăzut totul/ odihnească-se în pace dumnezeu să-l odihnească în pace/ poate vom avea și noi pe urma lui ceva de câștigat“.