Scaune cu nimeni

Magnoliile enorme au explodat în tot orașul. Și au rămas cu zîmbetul viu înghețat în flori. Este iarăși iarnă. Frig. Vînt. Ninge. Ciudat. Un scurt du-te vino – ca mai toate drumurile mele după spectacole în țară și în lume – ca să văd Scaunele pus în scenă de Gabor Tompa la Théâtre National de Luxembourg. Alături de el, scenograful Dragoș Buhagiar. În distribuție, Patrick Le Mauff, pe care îl știu de ani și ani de zile, de la Festivalul Francofoniei de la Limoges, făcut de el între 2000 și 2006, îl cunosc ca actor, regizor de teatru și film, colaborator constant al creațiilor lui Wajdi Mouawad și Oana Pellea. Ce miză specială pentru un actor sau pentru o actriță să joci același personaj, în două montări diferite, cu parteneri diferiți, în contexte diferite și, mai ales, în cazul prezent, în limba franceză, cu un actor bun jongleur cu nuanțele cuvîntului.

Toată după-amiaza m-am uitat pe geam și m-am gîndit la Vlad Mugur. Este un fel de ritual. O fac ori de cîte ori mă pregătesc pentru vreo montare cu Scaunele, după ce i-am văzut spectacolul lui din 1996 cu Magda Stief și Jozsef Biro. Țin minte perfect fiecare detaliu, fiecare amănunt al decorului patinat, sordid, scaunele țîșnite de peste tot și înfipte peste tot. T.Th.Ciupe… Zile și nopți am discutat cu Vlad acest text absolut extraordinar al lui Ionesco. L-am disecat anatomic, l-am pătruns și ne-am pătruns. Vlad Mugur era îmbibat pur și simplu de fizica și metafizica fiecărui cuvînt, de ritmurile experiențelor unor vieți acumulate în doar cuvinte, de invenția lingvistică fabuloasă, de spaimele de tot felul. Piesa îl bîntuia, îi neliniștea mintea și trupul. Spectacolul său de la Teatrul Maghiar din Cluj, despre care am scris nenumărate pagini, cred că este cea mai inspirată și mai autentică interpretare pentru Scaunele. Pentru mine. Este un reper teatral de o profundă și tulburătoare valoare, o performanță, din toate punctele de vedere, la care simt nevoia să mă întorc din cînd în cînd. Este o revenire aproape ritualică pe care o fac, un exercițiu de re-descoperire a miracolului în teatru. Bătrînii pe buza neantului, prizonieri în ei înșiși, în vidul din ei, în decorul – definiție a decrepitudinii și delabrării. Bătrîna legată cu sfori care o trag în toate părțile, care deschid și trîntesc uși, scaunele care ies din decor, din pereți, de peste tot, sufocant, mirările clovnerești ale actorilor, peștele din acvariul fără apă… Îmi amintesc o repetiție pe care am văzut-o la Budapesta, în cîrciumioara teatrului „Barka“, înaintea reprezentației de seară. Magda Stief-Bătrîna, Biro Joszef-Bătrînul, Vlad Mugur-Regizorul, barmanul și eu, Spectatori. Și multe, multe scaune goale. Puteau să repete pe scenă, la urma urmelor. Vlad Mugur nu a ales întîmplător spațiul descris mai sus. Chiar și zgomotele făceau parte din lumea spectacolului, precum și vidul așternut într-un loc populat de regulă, pe care actorii îl știau în ambele ipostaze. Se auzeau, uneori, vîntul și ploaia de afară. Lucrau de zeci de ori la rînd fiecare expresie, fiecare intonație, accent, fiecare intenție. Vlad îi oprea și nu pricepeam imediat de ce. Le vorbea cîteva minute, dădea indicații concrete sau născocea mici povestioare cu tîlc. Abia după ce reluau, observam diferențele. Repetiția mi se părea istovitoare, regizorul nu-i cruța. Se forma un fel de angoasă în plus, aceea a perfecțiunii pe un text fără greșeală, scris pentru performanță actoricească. Spectacolul era impecabil, m-a marcat ori de cîte ori l-am văzut, la Teatrul Maghiar din Cluj, în celebrul turneu de la București, unde a fost găzduit de Bulandra, la sala „Izvor“, la Budapesta. Vlad Mugur nu le prea oferea actorilor lui formidabili momente de respiro. Chiar și la masă sau după reprezentații, în fața berilor tentante și reci, în discursul său plin de parabole, tot despre Scaunele vorbea. Despre ce ar fi trebuit să fie și n-a fost în privirea x sau întoarcerea y. Am asistat atunci, puțin, la un cantonament al performanței, un studiu teatral incitant pe textul lui Eugène Ionesco. Și înțeleg tot mai limpede de ce este atît de greu fără Vlad Mugur.

Cu mare emoție am descoperit în spectacolul lui Gabor Tompa rigoarea detaliului în laboratorul său cu cei doi actori. În precizia cerințelor și în jocul minuțios, exemplar al unei povești apocaliptice. Pe care o trăim acum. Tensiunea asta imprimă descfirării lui regizorale o încărcătură în plus, uneori greu de suportat. Spectacolul este și o oglindă a acestor timpuri. În care și noi sîntem captivi, nu doar personajele din fața noastră. Sîntem în aceeași cutie dezarticulată a lui Buhagiar. Totul devine intim și, de aceea, foarte personal. Acut. Dezumanizarea. Însingurarea. Cînd furtuna cuvintelor se risipește, rămîn gesturile mecanice ale disperării. Ale re-populării unui spațiu al vieții din altă parte. Baletul pe care îl face Bătrîna Oanei Pellea ia locul, de la un punct încolo, clovneriilor ei lingvistice. Corpul preia greutatea și ludicul întregului joc. Frica este exprimată acum nu de mirările clovnului prezent în tot dialogul, ci de un trup vorbitor. La fel de puternic în expresivitatea lui, în suma de invenții ale atitudinii, ale mersului, ale opririlor, ale ritmului halucinant în care nu mai este decît obsesia de a re-învia totul. Pe muchia prăpastiei, baletul corpului actriței devine grav, precipitat în zeci de fațete. Fiecare gest se agață de ce a fost viață, ce ar fi putut fi „normal“. Oricît de absurd. Și dincolo de el. Pentru că dincolo de el se află, acum, deșirarea absolută. Neantul de care vorbește Eugène Ionseco. Genial. Tompa are cheia cu care deschide lumile și sensurile lui Ionesco și ale lui Beckett. Foarte puternic ce face Gabor Tompa cu cei doi actori, un cuplu ce înaintează solidar în haos. Bătrînul lui Patrick Le Mauff este mai rigid, mai inflexibil, rătăcit printre avalanșele cuvintelor Bătrînei. Se susține de ele. Ca să meargă mai departe în călătoria lor spre altundeva. Repetarea ludică a unor formule-cod, a acelorași pași, mișcarea găleții de colo, dincolo, ca să prindă picăturile apei care pătrunde de peste tot, toată agitația Bătrînei îl „trezesc“, îl sprijină să înainteze. Spre unde? Spre ce? O corabie în derivă. Un timp în derivă. Este atîta fragilitate acolo, între cei doi protagoniști. Bătrînul lui Le Mauff bîjbîie într-un fel de transă a nesiguranței. În aceste condiții, Bătrîna Oanei Pellea pune în bătălie o energie fabuloasă în cuvînt și corp, o energie ce pare inepuizabilă în jocul ei, în ideea salvării lui. A lor. Sau măcar a mascării rătăcirii lui. Ce face, ce spune, cum, este garanția că trăiesc. În viziunea lui Gabor Tompa mă impresionează teribil construirea acestui personaj ca un dublu. Bătrîna este un fel de dublu al Bătrînului, într-un mecanism dereglat. Vitalitatea ei crește, straniu, pe măsură ce dialogul se învolburează. Se leapădă de „corsetul“ unei vîrste, de paltonul nicicum și devine cumva ubicuuă în spațiu. Este, în același timp, plasa de siguranță a Bătrînului devitalizat, ezitant. Și, totuși, dirijorul acestui concert de cameră. Cînd pare că a pierdut controlul, concert maestrul, Bătrîna, intervine și corectează. Eugène Ionesco Re-compune o altă lume, cu personaje invizibile, nouă, cu o „petrecere“ fastuoasă, cu zeci de invitați, cele mai importante figuri ale momentului, discursul Bătrînului este în pregătire, se ajustează, scaunele apar de peste tot. Iar Bătrîna lui Tompa, Oana Pellea, Bătrînă le cară ca într-o avalanșă. Scaune cu nimeni. De pe toate ușile al căror desen este atît de diferit făcut de scenograful Dragoș Buhagiar. Uși arcuite, uși curbe, cu trei ochiuri sau cu unul singur, uși care par, și ele, că se înmulțesc odată cu iureșul scaunelor. Tavanul apoape prăbușit stă și el să se prăvălească pe acest cavou. Poezia luminilor lui Daniel Sestak are un joc al ei, nu neapărat secund, dimpotrivă, un joc care augmentează și ludicul, și sordidul, și tăcerile, și spațiul sufocat de scaune cu nimeni, dar și spațiul gol, de la început. Acolo unde nu știi dacă mai este viață. Întuneric, umbre, frici, delir verbal. Și corpul Bătrînei care învie. Pentru o vreme. Pentru o secundă. Cine știe?

Oricînd totul poate fi luat de la capăt de cei doi actori. O sensibilitate enormă a lui Tompa Gabor în față deșirării lumii. A umanității. Un discurs regizoral despre pericolul în care prezentul cel mai palpabil pune în pericol Viața cu miile ei de definiții și straturi, Teatrul, Comunicarea. Esența fundamentală a omului. În furtuna invaziei cu scaune, aproape că nu se mai aud cuvintele. Doar zgomotul unei realități asurzitoare. Nu ne mai auzim. Oratorul mult așteptat este aici un robot sf, gata stricat. Incapabil să spună sau să facă ceva. Limitele tehnologiei pentru care ne-am vîndut sufletul. Mirajul absolut al lui AZI. Aceasta este halucinația din capul nostru. Nici vorbă de salvare. Și atunci, unde este iluzia?… În realitate? În pieasa lui Ionesco? Pe scenă?

Călătoria făcută la Teatrul Național din Luxembourg cu Gabor Tompa, Oana Pellea, Patrick Le Mauff, Dragoș Buhagiar, Daniel Sestak, acompaniindu-l pe Eugène Ionesco și geniul lui mi-a descifrat Apocalipsa în vibrația lui astăzi, acum, aici. Miracolul Teatrului se așează pe scaune. Pe tot felul de scaune. De pe scenă, din sală, din barul foaierului, pe scaunele care au stat goale în pandemie, pe scaunele aruncate în aer de bombe.