Este nivelul la care am considerat a se fi petrecut câteva momente de interes aparte, evenimente la care atât adeziunea publicului meloman, a celui de specialitate cât și a muzicienilor performeri înșiși, a fost deplină, a fost unanimă.
Am în vedere concertul Orchestrei Naționale Radio, ultimul simfonic al lunii martie, moment simfonic condus de dirijorul Cristian Măcelaru, avându-l drept solist pe violonistul Alexandru Tomescu în cel de al doilea Concert în sol minor de Serghei Prokofiev. Este o lucrare ce aparține perioadei interbelice, lucrare de mare forță interioară, un opus ce reunește într-un unic demers atât evoluția viorii soliste, cât și acțiunea simfonică în adevăr spectaculoasă a ansamblului. Actul conducerii dirijorale, admirabil susținut în acest caz de șeful de orchestră, a definit într-un arc întreaga structură a lucrării. Evident, lucrarea se apropie de structura tradițională, în acest caz neoclasică a genului; iar cei doi protagoniști, întregul ansamblu, au dovedit elanul unei prospețimi cu totul antrenante. Este de remarcat că excursul tematic-melodic, admirabil susținut de Tomescu într-o veritabilă tensiune expresivă, pare aici a fi fost literalmente încastrat în dimensiunea fermă a evoluției simfonice.
Celălalt important moment al serii de muzică l-a reprezentat realizarea Simfoniei a V-a, în do diez minor, de Gustav Mahler, mare opus simfonic al postromantismului european. A fost compusă în primii ani ai secolului trecut, în anii de deplină fervoare romantică post-wagneriană. Este o lucrare extinsă, de episodică evoluție, a cărei construcție – să o numesc astfel, a cărei coerență rămâne de fiecare dată în sarcina șefului de orchestră. Să fie, oare, acesta motivul pentru care Sergiu Celibidache, spre exemplu, a evitat să se apropie de discursul muzical mahlerian?
A făcut-o de această dată Cristian Măcelaru, cel care a imaginat resorturile interioare ale susținerii, dar și dimensiunea reală a acestui opus; i-au fost loiali parteneri muzicienii ansamblului O.N.R. Două momente de excelență trebuie evidențiate, anume soloul inițial al trompetei ce amintește de simfonia beethoveniană în la major și, de asemenea, celebrul Adagietto, moment a cărui suplețe expresivă definește sentimentul însuși al abandonului în definirea uneia dintre cele mai frumoase pagini romantice.
O seară mai târziu, sub aceeași conducere dirijorală, Opera bucureșteană a reluat un titlu, o montare veche… de aproape șapte decenii! Madama Butterfly de Giacomo Puccini este titlul cel mai vechi păstrat în repertoriul O.N.B. Este un obicei care stăruie în multe case, anume acela de a păstra, de a reține în repertoriul curent un titlu, o montare de arhivă care, date fiind calitățile speciale ale acesteia, rămâne în continuare în memoria publică. Am revăzut cu special interes această montare – astăzi am numi-o antică! – semnată de regizorul, de profesorul Jean Rânzescu, în viziunea scenografică semnată de Theodor Kiriakoff Suruceanu. Nu pot uita, într-una dintre repetițiile susținute pentru studenți pe scena Studioului de Operă al Conservatorului bucureștean, maestrul Rânzescu insista pe direcția justificatei deslușiri a muzicalității gestului; iar aceasta în deplin acord cu natura însăși a frazei muzicale intonate.
Sunt aspecte pe care le-am regăsit în recentul spectacol.
În epocă – ne mai aducem aminte, oare? – titlul original nu putea fi scris pe afiș și nici în programele de sală, căci ar fi fost dovada unei „atitudini“ – apreciate pe-atunci ca fiind cosmopolite și blamate de o manieră drastică. Pe afiș, titlul notat era Cio Cio San. Este numele – și nu porecla americanizată – a personajului. În plus, se cânta exclusiv în limba română!
Montarea a rămas cea tradițională, în bună parte statică, în bună parte funcțională, o montare îngrijită ulterior de Cătălin I. Arbore.
În ciuda unei dereglări inițiale, întâmplate în fugatoul corzilor „la scenă deschisă“, spectacolul s-a bucurat de o coerență impresionantă pe care dirijorul a știut a o induce.
A fost un debut de bun augur pentru Cristian Măcelaru. Este eficient și inspirator, atent mobilizator atât la nivelul ansamblului orchestral, cât și la nivelul scenei. Momentele dramatice sunt conduse în egală măsură cu forță expresivă, cu clarviziune. Are în spatele domniei sale o bună experiență în acest sens, experiență susținută pe importante scene americane de operă.
În rolul titular, tânăra soprană uzbecă Barno Ismatullaeva a fost vedeta serii! A etalat un aparat vocal robust, în mare parte sigur. Dezvoltă fraze largi bine susținute de o respirație ferm condusă; este o voce amplă de soprană lirică ce face față aparatului orchestral. Așteptările au fost mari pentru momentul central al operei, pentru celebra arie Un bel di vedremo, în plan dramaturgic momentul acelei identități revelatoare privind caracterul personajului, a fost bine susținut. Dar nu a devenit momentul de convergență în plan vocal și dramaturgic. Cred că indecizia o datorăm atât solistei momentului, cât și conducerii orchestrale. Este un aspect de natură dramaturgică, aspect pe care îl întâlnim și în actul al doilea al operei pucciniene Tosca; am în vedere celebra arie Vissi d’arte, încredințată personajului titular. În cazul sopranei-vedetă a recentului spectacol bucureștean, transparențele timbrale întreținute cu anume suplețe vocală urmează a fi dobândite în continuare! Se poate aprecia că Ismatullaeva se află la începutul unei importante cariere. Cu câțiva ani în urmă, a obținut distincția supremă a concursului BBC Cardiff; iar actualmente susține în spațiul german marile roluri de soprană lirică.
Tenorul Alin Stoica promitea mult cu ani în urmă. De această dată, în rolul Pinkerton, a avut o evoluție inegală din punct de vedere vocal, statică în plan scenic, situație datorată în bună parte unei constituții fizice actuale, dobândite, aspect care nu-l avantajează. Nici pe el și nici evoluția scenică în care este angajat. Revenind asupra condiției actuale, în bună ascensiune, a Orchestrei Operei bucureștene, este bine să ne amintim că numai cu câteva luni în urmă un alt important șef de orchestră, Frédéric Chaslin, a condus trei spectacole stilistic diferite, momente ce au avut – și atunci, ca și acum – un efect benefic asupra ansamblului.
Pe de altă parte, la Ateneul Român, în compania Filarmonicii bucureștene, ne-am bucurat de o seară de muzică susținută în bună parte cu participarea unor muzicieni libanezi invitați. Surpriza a fost importantă. Relația cu zona culturii franceze este evidentă. Este una istorică.
Este de remarcat în simfonicul săptămânii trecute, în compania Orchestrei Filarmonicii bucureștene au putut fi urmăriți trei muzicieni libanezi performeri, proveniți din generații diferite. Mă refer la dirijorul Lubnan Baalbaki, cunoscut publicului nostru, artist al unei maturități temeinic consolidate. Și-a completat studiile universitare înalte în universitățile de muzică din București și Cluj. Demersul său în relația cu muzica, cu muzicienii ansamblului, aparține unui artist ce dispune atât de claritatea viziunii privind evoluția evenimentului muzical, cât și de consistența expresivă privind susținerea acestuia. O demonstrează susținerea celor trei lucrări ale programului, creații net diferite din punct de vedere stilistic. Am în vedere, spre exemplu, expresia interiorizată, calmă, înseninat romantică pe care o instituie celebrul Recviem de Gabriel Fauré. Inclusiv contrastul expresiv dramatic dintre ultimele două părți, Libera me și In Paradisum, s-au încadrat acestei viziuni. Cu totul remarcabilă a apărut evoluția Corului Academic al instituției, ansamblu condus de maestrul de cor Iosif Ion Prunner. Trebuie remarcată evoluția celor două voci, soprana libaneză Marie-Josée Matar și bas-baritonul Ștefan Lamatic, voci tinere ce probează resurse promițătoare. Programul a debutat cu suita orchestrală Esquisses datorată compozitorului libanez Georges Baz, lucrare ce conține trimiteri pitorești folcloric-naționale. Se încadrează unei viziuni prioritar impresioniste franceze de început de secol XX. Apropiat acesteia este și Concertul în sol major de Maurice Ravel, momentul central al programului, lucrare a unei virtuozități orchestral-solistice eclatante, atent puse în valoare, dată fiind evoluția pianistului Abdel Rahman el Bacha, artist matur, stabilit de mai multe decenii în Franța, artist al unei impresionante experiențe artistice internaționale. Cu ani în urmă, a fost laureat al prestigiosului concurs belgian Regina Elisabeta.
În alt sens, nu pot să nu constat inabilitatea managemetului artistic al primelor noastre instituții de concert privind eludarea – în continuare, în contextul actual pandemic mai relaxat – a creațiilor repertoriului românesc. Sunt responsabilități evitate, situații care necesită acțiuni pe măsură!
P.S. Voi evoca amintiri îndepărtate referitoare la recentul concert al Filarmonicii bucureștene. În epoca postbelică, Concertul în sol major de Maurice Ravel a fost cântat la noi spre sfîrșitul anilor ’60, la Ateneul Român, sub conducerea maestrului George Georgescu, cel care a invitat-o în acest scop pe celebra pianistă franco-braziliană Magda Tagliaferro. Amândoi parcurgeau atunci perioadele de sfârșit ale unor strălucite cariere artistice. A fost unul dintre marile evenimente ale sezonului muzical bucureștean. Deschiderea timidă de moment spre cultura, spre arta vest-europeană era deja prezentă. Recent, la începutul anilor ’90, Recviem-ul de Gabriel Fauré, a fost reluat în epoca – o voi numi – actuală, la Sala Radio, sub conducerea maestrului Horia Andreescu. Solista serii, o voce angelică aflată în momentul de debut al unei mari cariere, a fost soprana Angela Gheorghiu.