Cel mai recent roman al lui Matei Vișniec, Un secol de ceață (Editura Polirom, 2021), se adaugă unei liste deja impresionante de romane și povestiri, nouă volume însemnînd cîteva mii de pagini; în câteva dintre ele, nu e proza unui poet, ci proza unui pro zator adevărat, așa cum poezia din tinerețe rămîne a poetului, iar teatrul din cele aproape douăzeci de cărți e al scenelor din toată lumea. Literatura, spune Matei Vișniec, este sînge din sîngele, car ne din carnea, bibliografie din biografia ființei sale, aceea reală de pe „axa“ Paris-Rădăuți și aceea (re)construită în imaginarul său fastuos: „Cum să nu fie un text o entitate vie din moment ce este construit din cuvinte ieșite dintr-o ființă vie?“, se întreabă într-o epistolă. Un secol de ceață este secolul XX (re)văzut prin bio grafia familiei „extinse“ din Rădăuți și Zariștea, prin propriile trăiri și experiențe, începînd de la prima copilărie, dar, în aceeași măsură, prin documente, cărți, mărturii scrise și/sau auzite, o întreagă papirosferă pe care autorul o explorează cu pasiune și, mai ales, cu dorința de a tălmaci sensul și căile încîlcite ale is toriei. Secolul începe cu începutul; cu revoluția bolșevică din Ru sia, adică, cu o întîlnire decupată, parcă, din teatru, la Viena, a lui Hitler cu Stalin, înainte de a intra în hăul negru al revolu ției de la Sankt Petersburg, în care se neantizează, ca într-un maelstrom, și Bucovina de Nord a autorului; undeva, într-un oraș sovietic, Artiom Ivanenko trebuie să facă o listă cu dușmani ai poporu lui pe care noua putere îi execută sau îi deportează – are o cotă, anume, 1400 de oameni pe care Ivanenko „îi scoate“, în 1933, împreună cu soția sa, Nastasia, la un pahar cu vodcă în bucătărie –, istoria trece repede și, iată, primarul Petrică Țofei din satul Zariș tea, de lîngă Rădăuți, trebuie să facă, și el, împreună, cu soția sa, Maria, o listă cu chiaburi ai satului care vor fi deportați în Dobrogea: aceasta e mașinăria puterii sovietice și aici începe să se decidă soarta poporului român, căutînd calea spre fericire între două „gigantice pietre de moară“.
Un secol de ceață este romanul ne buniei care cuprinde lumea secolului trecut; prozatorul face un examen foarte crud, deși ironia sa e caldă, oamenii „atinși“ de molima bolșevică sînt vecini, cunoscuți, rude din Rădăuți, Zariștea și ți nuturile misterioase ale huțulilor; o societate care iese din para digma sa, rătăcește în fantasmagorie – Arcadie Sclipa, șeful gării din R., învață repede limba rusă, comandă pictorului Iluțiu Zakarian un portret de „un metru cincizeci pe un metru douăzeci“ al marelui eliberator al popoarelor, pe care îl așază pe frontonul gării, apoi Tătucul îi vorbește, în fiecare zi, supusului său. Se surpă, mai întîi, în delațiuni care, în chip semnificativ sînt trimise peste tot de un pacient de la spitalul de boli nervoase, care semnează „I.V.Stalin, salonul nr.5“: scrisorile conțin un program de acțiune al partidului comunist în primii ani de la instalarea la putere în România, însoțind, într-un comentariu indirect, arestarea chiaburilor din Zariștea, pe baza listei făcute de primar, a familiei Prelipcean, din familia extinsă a prozatorului. Familia Prelipcean, cu cei șapte copii ai săi este, conform normelor epocii, a unor „mijlocași“, nu se califică la chiaburi, dar importantă e, în fond, deportarea dreptului la proprieta te. Delațiunile lui „I.V.Stalin“ din spitalul doctorului Mirwald trebuie urmărite cu atenție, pentru că ele jalonează toată istoria românilor în secolul XX: caii trebuie duși la abator pentru că „atîta vreme cît țăranul va avea un cal în grajd, acest cal îi va amin ti de faptul că a avut pămînt“, limba română trebuie transformată pentru că, iată, „victoria comunismului, transformarea societă ții și crearea unui om nou devotat cauzei revoluționare în România au nevoie de o nouă limbă, epurată de ambiguități, poeticisme, autoderiziune și piedici mintale“, doctorul Mirwald trebuie să deschidă o secție specială pentru disidenți politici, în pivnițele primării lor se va petrece „lămurirea“ celor care refuză cooperativizarea, se constituie echipe de analiză a corespondenței celor din țară cu „străinii“, sînt și delațiuni franceze ale unor membri ai Partidu lui Comunist Francez, după formula „delatori din toate țările, uni ți-vă!“, relația cu sîrbii pentru care Stalin e „călăul popoarelor“, penitenciarul de la Pitești, festivalul tineretului din 1953, de la București, un primar care se călugărește pentru a-și spăla păcatele etc.: orașul R., cu cele mai multe portrete afișate ale lui Stalin, la măcelărie, gară, popicărie, școli, spital, stadion – o explozie de portrete pe care Iluțiu Zakarian pictează istoria „ce-și bate joc de oameni“ –, ca o culme a grotescului.
Pagini consistente despre moartea lui Stalin, într-un scenariu teatral foarte original. Ziua morții lui Stalin este ziua cînd vine ceața, cînd din portretul afișat la gară curge „un șuvoi de vodcă“. Evenimentul e marcat printr-o imagine cu o simbolistică foarte puternică un convoi funerar rătăcit, cu oameni abătuți, disperați, diminuați, slăbiți, oameni în negru rătăcind pe străzile din R. Miezul cărții lui Matei Vișniec, în fond, romanul despre România secolului trecut, se fixează în no tațiile din caietul Minodorei, personajul-narator al epocii; Minodora e cît veacul, are 85 de ani, a văzut (și notat) toate evenimentele dramatice petrecute în familie, începînd cu deportarea din 1949, și refuzul de a i se da postul de învățător pentru că provine dintr-o familie „ostilă regimului“. În sfîrșit, paginile despre huțulii din nord, de la Brodina, Ulma și Ehrește, transferă narațiunea în alt spațiu, în lumea de dincolo, intersectînd orizontul mito-poetic românesc, evocînd o comunitate (aproape) necunoscută, în emoție și mister; istoria Minodorei și a personajelor cărții este una dintre cele care au șansa unui cronicar: altfel, poveștile acelora se știu într-o generație, iar după dispariție, aceasta se năruie și se uită. Partea a doua a cărții Răul are întotdeauna un frate geamăn este un roman al Parisului de azi: pentru că și Matei Vișniec, cum spune un prozator din alt veac, este un om din doi oameni: efi gia sa este acest roman care e ca viața însăși, cu trecutul îndepărtat și recent, și viitorul trecut ale casei din Rădăuți, unde auto rul se întoarce mereu pentru a-și regăsi corpul (i)material.