Laura Tappatà este filosof și profesor de psihologie la Universitatea Catolică din Brescia. A scris mai multe lucrări de etică și filosofie, despre cultură, literatură, personalitatea umană, resentiment și dependențe. În Între înger și demon, iertare și ranchiună (la Editura Trei, în traducerea din limba italiană realizată de Roxana Marinescu). Această carte stă, de altfel, în centrul dialogului de față.
Laura Tappatà – trei citate
1. „În istoria noastră personală, semnele rănilor de neiertat și sentimentele legate de ele nu trebuie ascunse și deghizate, ci exprimate și acceptate: sunt urme de neșters, dar posedă demnitate, vigoare, vitalitate, creativitate.“
2. „Pentru ca iertarea adevărată să se realizeze, acest lucru trebuie să se întâmple acolo unde răul a fost atât de mare, încât nu există alte posibilități de a-l depăși, unde nu există nicio altă formă posibilă de reparație, de despăgubire, de restabilire a echilibrului, a justiției, a dreptății. Aceasta este iertarea: restul este, în cel mai bun caz, perdonism, altfel spus o convenție culturală, o frică de judecata divină și de ceilalți, o falsă consolare.“
3. „A ierta, a-ți imagina că poți continua ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, este himeră care are singura sarcină de a dăuna emoțional și de a-l face să se simtă vinovat pe cel care nu reușește în niciun fel să împlinească această fantasmă. Există mult mai multă noblețe în ranchiuna conștientă și lucidă, decât într-o iertare acordată dintr-o convenție morală. Ranchiuna, în această nouă accepțiune, nu este o vrajă tristă în care am căzut, ci are propria demnitate, forță și creativitate, și poate deveni un instrument de cunoaștere a naturii și a identității noastre.“
Cristian Pătrășconiu: Cum este adecvat să gândim – înalt, filosofic – tematica „îngerului și a demonului“? Și cum e adecvat să gândim, în mod particular, tematica iertării și a ranchiunei?
Laura Tappatà: Sunt bucuroasă să împărtășesc cu dumneavoastră reflecțiile mele cu privire la aceste teme, într-adevăr, foarte generoase pentru cunoaștere. Din punct de vedere filosofic, pentru că eu sunt, „la bază“, filosof chiar dacă actualmente predau psihologie generală la universitate, așadar ca om educat în spiritul filosofiei, am simțit întotdeauna această pasiune deosebită de a reflecta. Din punctul meu de vedere, sensul filosofiei este acela de a semnaliza cu mijloacele sale specifice principalele teme de dezbatere din viața noastră cotidiană. Așa încât, abordarea temei privind ranchiuna și iertarea dintr-o perspectivă de ordin filosofic a fost, pentru mine, într-adevăr o mare provocare. O provocare mentală, pentru că, așa cum știm, ranchiuna a fost întotdeauna considerată un păcat, un defect, în orice caz, ceva foarte negativ. De altfel, ca o primă sugestie cu privire la direcția în care au mers reflecțiile mele vizavi de această temă, vreau să spun că titlul originar, titlul italian al cărții este Darul ranchiunei. Deja din titlu eu am ținut să intru într-o confruntare cu o tradiție culturală milenară – și să văd ranchiuna ca pe ceva pozitiv. Ce este, în fond, darul? Este o surpriză, este ceva la care nu te aștepți. În cartea mea, voiam să prezint ranchiuna într-un fel în care cititorii nu l-au văzut de regulă: cum spuneam, ca pe ceva pozitiv. Și vreau să spun că am fost destul de criticată chiar și numai pentru asta. Așa încât, am avut parte de o serie de critici atât din partea cititorilor, cât și a celor care au auzit vorbindu-se de proiectul meu.
În ce fel sunt demodate și cum sunt, ca să spunem așa, „purtătoare de viitor“ asemenea teme: iertarea și ranchiuna?
În ce mă privește, văd iertarea ca pe o temă care în sine are un mesaj greșit. În sensul următor: iertarea este considerată un act moral deosebit. Cine iartă este considerat o persoană care este în posesia unei spiritualități înalte. Iertarea este chiar prescrisă – ca regulă, ca indicație; lucrurile stau în acești termeni atât din punct de vedere religios, cât și din punct de vedere psihologic. Astfel, se consideră că persoana jignită, victima care este rănită, trebuie să facă acest lucru – și anume, să ierte. Însă eu cred că adevărata iertare este doar atunci când este vorba de rănile care sunt cu adevărat impardonabile, față de acele lucruri cu adevărat grave. Iertarea lucrurilor mici este foarte ușoară. Dar nu în aceasta constă, din punctul meu de vedere, esența iertării. Înțelegeți că, dacă mă găsesc în fața a ceva care este cu adevărat de neiertat, eu m-am întrebat – deopotrivă, ca filosof și ca femeie – dacă, într-adevăr, este posibil să ierți. Iertarea, din punctul meu de vedere, este o consolare falsă. Într-adevăr, când spun că este obligatoriu să ierți ceva cu adevărat grav nu fac altceva decât să cer persoanei care suferă să-și ascundă propria durere. Pentru că eu cred că fiecare dintre noi a trăit măcar o dată în viață ceva foarte dureros, că a trăit anume acea durere care te fărâmă în interior. Să ceri iertare pentru așa ceva cred că este aproape o jignire din punct de vedere intelectual.
Ce apreciați că e eronat din ceea ce tindem, intuitiv, să credem despre iertare?
Eu obișnuiesc să spun că iertarea este un produs cultural. Repet asta: raționamentul pe care eu încerc să îl construiesc este orientat către ceea ce este impardonabil și nu către rănile mici, nu către durerile mici, ci este vorba tocmai de acea formă de rană interioară profundă. Conform acestui raționament, iertarea ca recomandare sau ca obligație religioasă sau ca obligație morală nu e doar o recomandare, este o mască pe care o punem.
Bineînțeles: cine spune că iartă sau că a iertat, în fața celorlalți, în fața acestei moșteniri culturale își pune o mască pozitivă, o mască de erou. Dar eu nu cred că toți cei care au zis că au iertat cu adevărat pe cineva sau ceva, au făcut-o cu adevărat. De exemplu, dacă eu am iertat o persoană, dar nu mai vreau să o văd niciodată, se va înțelege că, în fond, nu este vorba cu adevărat de iertare.
De ce e inegală confruntarea aceasta între plus și minus, între iertare și ranchiună?
Pentru că această variabilă culturală este foarte puternică. Și când spun variabilă culturală, mă gândesc la educație, dar mai ales la religie. Așadar, dacă mintea nu este liberă, eu prefer să folosesc formula „spiritul liber“ – spirit liber are persoana care știe să reflecteze și care știe să sufere din cauza reflecțiilor sale pentru că îi este foarte greu –, deci, dacă mintea nu este liberă, nu poate să accepte faptul că, adesea, iertarea nu se poate realiza. Greutatea constă tocmai în aceasta, în această mutare de accent importantă. Pe de altă parte, inclusiv în sens cultural, în sens religios în mod evident, iertarea este îngerul, iertarea te apropie de Dumnezeu, pentru că te face (mai) bun. Ranchiuna, și pentru faptul că a fost întotdeauna legată de alte cuvinte, care oricum nu reprezintă ranchiuna, precum răzbunarea, ura, mânia, este de la sine înțeles că face din persoana care le simte, o pesoană rea. De asta am numit-o în eseul meu demon.
E mai simplu de adus un elogiu iertării. Dar un elogiu ranchiunei cum putem să o facem?
Este, cred eu, nevoie să privim ranchiuna dintr-un alt din punct de vedere. Să schimbăm perspectiva! Ranchiuna, așa cum o văd eu, este și un gest de mare curaj, în sensul că eu, care am fost ranită, trăiesc un sentiment de care nu-mi este rușine, trăiesc cu o energie pe care trebuie să o gestionez, pentru că oricum ranchiuna este o patimă, după mine. A simți ranchiuna nu înseamnă că suntem fragili, ci, după părerea mea, că e bine să înțelegem că durerea (a mea, a dumneavoastră) trebuie să fie recunoscută, respectată, că această durere nu se poate ascunde în spatele unei false iertări. Există forme nobile de ranchiună?
Da, deși aceasta nu este ceva evident. Ranchiuna poate să fie o „muncă“ deosebită de reparație. Sunt răni, eu continui să le spun așa, dar poate fi o trădare, o jignire, o ofensă, un proiect distrus de diferite situații. Răni care sunt cât se poate de nobile. Ranchiuna este un sentiment curajos, pentru că persoana rănită păstrează înăuntru toată furia pe care o încearcă și o face să devină energie pozitivă. Furia ca energie este foarte puternică, mai ales dacă reușesc să o gestionez, să o controlez. De aici, și formele pe care eu le-am numit „nobile“ ale ranchiunei.
Ne ajută mult știința actuală să ajustăm din ceea ce știam despre iertare și despre ranchiună?
Din punctul meu de vedere, nu. Pentru că tematica aceasta a ranchiunei este atât de închisă într-o cutie culturală negativă, încât este foarte dificil ca științele actuale, și în special cele umaniste, să o facă să se înalțe la un nivel mai înalt. Țin să vă spun un amănunt „de bucătărie“: atunci când am scris cartea, de exemplu, căutarea bibliografică a fost pentru mine o întreprindere cu adevărat dificilă. Sunt multe cărți scrise cu privire la iertare, dar despre ranchiună nu am găsit nimic scris. Pentru că aproape nimeni nu a optat pentru a provoca – în această direcție care tulbură oarecum – cultura. Nu s-a prea tulburat linia dominantă, pentru a se scrie ceva așa de diferit față de ideea cu care am fost crescuți, educați: și anume că iertarea este bună, iar să simți ranchiuna este negativ.
Ne sunt acum mai folositoare științele actuale pentru a naviga / a manageria teme etice precum acestea (a iertării & a ranchiunei) decât ne sunt (în continuare) de ajutor științele umaniste, religiile?
Dacă avem sau dacă vom avea o mână de ajutor în această nouă tentativă de citire a ranchiunei, cu siguranță aceasta nu vine de la științele umaniste și cu atât mai puțin de la religie. Putem să avem un ajutor dinspre cercetările de pe partea medicinii. Imediat vă voi explica și de ce. Diagnoza cu ajutorul tehnicilor imagistice, de exemplul CT-ul, a demonstrat că există zone în creierul nostru care se activează când persoana reflectează cu privire la marile teme teoretice precum sunt acelea legate de religie, de Dumnezeu, de sensul vieții ș.a.m.d. Aceasta înseamnă, în mod lipsit de dubiu, că noi avem în mintea noastră un loc pentru acest tip de gândire – să îi spunem gândire teoretică maximă sau maximală. După părerea mea, studierea ranchiunei, așa cum am făcut eu, când am scris despre asta, reprezintă chiar această capacitate din partea minții de a merge departe, de a zbura în înalt și deci de a găsi în mintea noastră locul adecvat pentru a face acest tip de raționament. Pentru a gândi atât de diferit ranchiuna eu trebuie să folosesc o modalitate de gândire foarte înaltă; nu simplă ca aceea care mi-ar putea fi utilă când vorbesc de iertare. Este o provocare o mare provocare.
În cel fel mai este „iertarea este atributul celor puternici“?
Numai pentru că s-a spus întotdeanuna așa, că iertarea este atributul celor puternici, că este un gest nobil […] și repet: cu adevărat iertarea – ca produs al culturii – nu este un răspuns natural când ne găsim în fața unei drame, a unei traume, a unei răni profunde. Formula aceasta este actuală în sensul în care acela care iartă se bucură de un înalt statut moral. Și atunci este mai util pentru a se face acceptat să spună „am iertat“ decât să spună „nu pot să iert, dar nu te urăsc“. Ranchiuna asta este. Ranchiuna nu este să spui: te urăsc. În ranchiună se admite că lucrurile s-au schimbat, că durerea este și că eu nu te pot ierta. Dar nu are nimic de-a face cu ura sau răzbunarea.
E de bine că avem acest instrument cultural?
Așa cum îl avem de secole, aș spune că mai degrabă nu. Sunt răspunsuri false de iertare. Eu mă gândesc la istoriile individuale, nu la marile evenimente istorice, ci la viața și istoria persoanelor obișnuite, ca noi. Uneori se aud povești despre dureri care au fost ascunse de iertare. Dacă au fost ascunse, înseamnă că eu nu am elaborat răul care mi-a fost făcut.
Ce este într-o măsură mai mare o marcă a umanității noastre: iertarea, sau ranchiuna? Care dintre acestea două sunt mai „adânc“ înscrise în ADN-ul nostru?
Eu m-am întrebat ceva similar chiar cu privire la natura umană. În afară de acest eseu pe care mă bucur că îl puteți consulta și în traducerea din limba română, este un alt studiu pe care m-am aventurat să îl fac. Natura umană este bună, sau rea? Este o întrebare superficială, dar, de fapt, cred că pasiunile, emoțiile, sentimentele precum furia sunt înscrise în natura noastră umană. Partea biologică a naturii noastre umane este legată de lumea sentimentelor și emoțiilor. Așadar, furia și ranchiuna sunt foarte unite. Cred că între cei doi, între îngerul și demonul din natura mea umană este mai mult loc pentru furie și pentru ranchiună decât pentru iertare (care este ceva într-un anume sens nenatural, e ceva de ordin cultural).
Putem să spunem că suntem ceea ce iertăm? Că identitatea noastră se construiește (și) așa: prin suma iertărilor noastre? Și, în oglindă: că suntem ceea ce urâm?
Este o imagine foarte frumoasă. Cred că da – suntem și așa, putem să spunem că este și așa, într-un fel. Da, este o imagine foarte bună, foarte centrată. Suntem exact așa. Dar puterea spiritului liber este aceea de a înțelege dacă ai iertat, cu adevărat pe cine spui că ai iertat, de ce ai iertat, ce ai iertat și în schimb, cine și ce anume nu poate să aibă parte de acest gest. Și din această cauză suntem făcuți din părți care au iertat și părți care nu au iertat. Lucrul cel mai important pentru mine este să se conștientizeze acest lucru.
Îl prețuiți pe Emil Cioran și pentru felul lucid în care vedea problematica ranchiunei, nu?
Da. Cioran reușește, cu modul său de a gândi, să pună, eu zic metaforic, sare pe rănile minții. Te doare. Înțelegerea a ceea ce ne spune Cioran este dureroasă, pentru că ea sfărâmă locurile comune. Îmi place că Emil Cioran face aceasta cu argumente și cu reflecții care sunt clare și lucide; îmi place că el chiar face filosofie.
Pe ce se construiește mai mult istoria: pe iertare, sau pe ranchiună?
Clar, istoria se construiește mai mult pe iertare, dar îmi vine să spun, pe falsa iertare. Când în istoria recentă s-au cerut scuze pentru lucrurile teribile care s-au întâmplat în trecut, mă gândesc când Papa și-a cerut scuze pentru Galileo Galilei, sau când s-au cerut scuze pentru unele evenimente dramatice care au fost în viața noastră, istoria noastră de ființe umane, aceasta „dă bine“ – faci o figură frumoasă să ceri iertare. Dar de ce și cui? Pot să cer ieratare numai pentru ce am făcut eu. Istoria n-ar trebui să ceară iertare. O cere pentru evenimente sau persoane pe care nu le-a mai cunoscut. Totul este o imagine. este un cadru frumos.
De ce iertarea este – fie și în cele din urmă, cum spuneți dumneavoastră – un paradox?
Pentru că nu este recunoscută realitatea celor întâmplate. Există răni care pur și simplu nu pot fi iertate. Este un paradox pentru că mă obligă să fac un gest de bunătate pe care eu nu simt impulsul adânc să-l fac. Dar cu acest lucru mă obligă să-mi pun o mască; însă aceasta mă sufocă, pentru că în realitate durerea este în interior, la fel și resentimentul, și atunci sunt obligată să trăiesc cu ceva fals. De aici – iertarea, ca paradox…
