Un portret oriental

De ce este România diferită? În volumul Moravuri și năravuri.Eseu de istoria mentalităților“(Editura Polirom, 2021), Andrei Oișteanu ne răspunde printr-un câmp discursiv aflat în expansiune multidisciplinară, în care severitatea etnografică și antropologică se întrețese cu picanteria optzecistă a calamburului, iar enciclopedismul comparatist reconsideră desfătul străvechi al proverbului. Deschisă fiind, cartea își împresoară cititorul cu un ansamblu documentar care îl conduce, în alai de cobză și lăută, către un cerdac muntenesc din care poate admira, în nuanțele de galben ale Ioanei Pârvulescu sau Neagu Djuvara, secvențe de târg și curte veche din tabloul mentalitar național.

Geografia și istoria contează, apreciază autorul. Așezarea noastră „la intersecția a trei imperii“(triplex confinium), sub degetul îndelung apăsat al „corumperii grecești“ și al „barbariei turcești“ pare a fi lăsat o urmă decisivă asupra limbii și obișnuințelor, în forme nu tocmai onorabile (Vasile Alecsandri, 1872). Old habits dies hard-fie că vorbim despre elementele fondului principal, care continuă să „se învârtă obsesiv în jurul mâncării, al burdihanului“, sau despre plânsul manelelor televizuale, prin care respiră, ca în meterhaneaua de la 1600, duhul „târârii noastre de istorie“ (Ștefan Agopian). În pofida biruinței definitive a „sulimanurilor“, a „fracului și jeletcii“ occidentale (Alecu Russo) asupra ișlicelor, calpacelor și mustăților balcanic-conservatoare, modernizarea noastră de la 1848 pare să fi alunecat, ușoară ca forma, peste fondul mentalitar rezilient, primitiv; dovadă stau, în sensul acesta, variantele acomodate ale duelisticii de import, care ne întorc privirea spre portretistica lui Caragiale: „Mitică e zeflemitor și bun de gură, dar nu e dotat cu onoarea unui cavaler. El bea bere, nu absint. Este moftangiu, nu duelgiu. Ba chiar – fiind poltron, corupt și amoral-este opusul acestuia din urmă“.

Animat de ambiția exhaustivului interbelic neîncetat ispitit de infiltrații prozastice, Andrei Oișteanu desface politicul și religiosul din împletirea cronologiei („populația găgăuză nu are dreptul la autonomie în cadrul Republicii Moldova“), le precipită formula și le degajă valențele metafizice sau contrafactuale (cum ar fi arătat istoria lumii dacă rușii ar fi optat pentru un alt monoteism,în 988?). Foarte valoroase contribuții aduce lucrarea și în privința problemei evreiești. Evreii români „sunt altfel pentru că România e altfel“: efectele întârzierii acordării cetățeniei și ale coabitării sefarzilor cu așkenazii le-au conferit acestora un profil original. Specifice sunt, fără îndoială, aportul ebraic la cultura comună, reprezentările sociale, acțiunile anti- sau filosemite, așa cum atipice sunt manifestările Holocaustului autohton (pogromul de la Chișinău, 1903, masacrul de la Iași, 1941). De un evident interes se dovedește, în timpurile noastre tulburi, subiectul urii față de carte, descris în mulțimea fațetelor sale – mitice, ideologice, confesionale. Încă o dată, arcul cercetării istorice execută o amplă deschidere: de la literatură (motivul arderii propriilor cărți), la implicațiile practice („cărțile au salvat vieți contra frigului“), din zona propagandei totalitare, către pattern-ul subiacent. Descrierea ritualurilor naziste în care „fanaticii bibliofobi chiuiau și săltau în jurul rugurilor, cu chipurile iluminate de (…) flăcările care le mistuiau“ se transformă, cu ușurință, în reflecție istorică: „Când sunt arse cărțile, le urmează oamenii“ (Heinrich Heine, 1820). „După al doilea război“, remarcă autorul, „scriitorii români (și nu numai) acuză un sindrom posttraumatic, fiind tentați să-și distrugă propriile manuscrise. Pare a fi o formă de sinucidere simbolică“.

Prin întunericul sălii Bibliotecii Centrale Universitare distrusă, în iarna lui 1989, de furia susținătorilor regimului comunist, își face loc, în ultimele pagini ale cărții, fiorul rece al avertismentului:„sute de rafturi labirintice, cu cărți negre așezate pe locurile lor. Am încercat să scot câteva, dar mi s-au spulberat în palme, transformându-se în praf fin de cenușă. Pe rafturi nu erau cărți, ci fantomele lor. Un Ceauschwitz al cărților.“ A fost, să sperăm, pentru ultima dată.