Raport de etapă

Etnolog de vocație, Vasile V. Filip e un scriitor pe cât de discret, pe-atât de vechi fidel al lecturilor umaniste. Ieșirile sale publice de până acum n-au fost deloc înregistrate ca atare decât în cercuri restrânse, deși cred că unele dintre cărți ar fi meritat o receptare și dincolo de cercul specialiștilor domeniului său de predilecție (Universul colindei românești, 1999; Eseuri ± etnologice, 2008). Activitatea publicistică risipită adesea prin tot felul de anchete, articole, volume colective o dovedește, iar fragmentele din jurnalul său recent (Însemnări de-a lungul vremii, 2021) alcătuiesc mai degrabă o carte de vizită foarte personală, decât un fragmentar care ar vrea să treacă de la intimitate la pretenții universale.

Cronici, povestiri, mărturii e o antologie care confirmă mai elocvent ceea ce spuneam mai sus despre pasiunile folcloristului de la Bistrița, autoizolat în postura dascălului de literatură. Poate că exact această existență retrasă i-a întreținut activitatea de scriitor plasat programatic în afara grupurilor, a cercurilor sau a zonelor de influență. Pariul pe inactualitate, de altfel, însuși o spune, nu se datorează numai științei etnologiei, care, prin definiție, se ocupă de atemporal, de arhetipuri. Literatura mizează pe seducție, seducția, pe efect, iar „efectul și autenticitatea merg arareori împreună“. Prin concentrarea puternică pe succesul final sau măcar pe ambiguitatea așteptării lui, efectul reduce din autenticitate. „În literatură, guști voluptatea echivocului, dar o pierzi pe cea a limpezimii. Eu m-am decis mai ales pentru cea din urmă.“ De aici – hotărârea fermă a autorului de a scrie mai degrabă despre literatura care-i e „mai aproape de suflet“ și „mai departe de înțelegerea altora“. Prin urmare, asumarea unui anumit gen de singurătate e transformată într-un manifest care poate para eficient eventualele reproșuri de minorat. Minorat pentru cine? Nu pentru cei care caută și altceva afară de simpla seducție și de riscantul succes. „Dacă e greu să joci într-o sală goală, e de înțeles că aproape la fel de greu e să scrii pentru sertar. Aproape, dar nu chiar la fel de greu. Vorbeam mai sus de valorile singurătății. Spre deosebire de actor, scriitorul e cel care întruchipează ceea ce s-ar putea numi «competențele singurătății». El se adresează celui mai abstract destinatar. La limită, lui însuși“.

Cartea lui Vasile V. Filip adună, în mare parte, articlerie variată, vreo două proze autobiografice, un studiu despre poreclele dintr-un sat năsăudean, dar și câteva texte inedite, toate repartizate riguros în cinci secțiuni: mărturisiri despre sine (Autodefiniri), recenzii la apariții lirice (Poezie contemporană), recenzii la volume epice (Prozatori de ieri și de azi), de călătorie (Călători, memorialiști, monografiști) și de eseistică mozaicată (Comentatori, eseiști, predicatori). De departe, afară de biografemele din prima parte, altfel percutante ca discursuri autoreferențiale, cele mai interesante mi se par ultimele două. Ele oferă atât perspective inedite asupra unor nume și borne literare cunoscute (memorialistica lui Dumitru Popescu din Elefanții de porțelan sau a lui Ilie Rad din Volta America, sincronismul lovinescian sau panorama critică a lui Răzvan Voncu, dimensiunea religioasă în proza lui Ion Agârbiceanu sau „medicina poveștilor“ în experimentele psihologice ale Laurei Poantă), cât și actualizări absolut remarcabile ale unor călători străini în Transilvania secolului XIX (francezul Augustin de Gerando, englezul Charles Boner și germanul Rudolf Bergner). Scrise atent, argumentat, cele mai multe dintre glosele, cronicile și eseurile antologiei lui Vasile V. Filip scot la lumină nume și texte din afara mainstream-ului, dar deloc demne de uitat.

Recunoscându-se ca „tradiționalist“ în preferințele intelectuale și-n metodele de abordare, autorul se recunoaște deopotrivă un „comentator oarecum de pe margine“. Făcând acest mic raport de etapă, Vasile V. Filip e un scriitor care nu dorește nici să schimbe idei consacrate, nici să ocupe podiumuri ale recunoașterii. El afirmă doar că se adresează celor pentru care chestiunile literare, indiferent de anvergura lor publică, sunt mereu vii și autentice.