Cimitirul din Dealul Orașului
Se vede în zare cum apare
stolul de cocori
sau poate este stolul
de pescăruși sau de porumbei
încă mai au pe aripi urme
sfârtecate
de moarte
și țipete ale ultimului strigăt
încă se mai poartă decolteul
adânc
și fusta despicată
cum mai este despicată casca
din care țeasta lipsește
merg agale, fără rost
pe marginea drumului răscolit
de bombe
de parcă ar fi trecut prin zonă
grănicerul beat și fără chef de
lucru
merg și mă caut prin buzunare
nu mai țin minte unde am pus
cheful de lucru și cheful de
foame
doar setea rămâne bunul tovarăș
de drum
în spatele căruia nu ezit să stau
nu ezit să mă urc
cum altădată mă urcam în
tramvai…
Dă-mi Doamne norocul de a nu
greși
de a merge în zona industrială
fără ca drumul să mă ducă
în cimitirul din deal,
locul în care se spun
poezii.
Păsări transformate în îngeri
Dincolo de Noapte
există
o altfel de noapte
poate la fel de întunecată
sau neagră, de nepătruns
Există
o gaură neagră fără ieșire
o stare a lipsei de șansă
un cântec prin care se mai aude
trepidația exploziilor
a bombelor aruncate de moarte
s-au semănat orașele cu fier
cu foc și pară s-au semănat
așteptând să cadă din munți
un chip de înger
să se adune-n privire
imaginea câmpului arat
Nu mai este loc de bucurie
și nici de spaimă nu mai avem
parte
copiii merg cu lacrimile scoase
iar păsările beau din astfel de
ape.
Vocea mută a deznădejdii
Privesc pereții
și ei mă privesc
din oglinda spartă
nu știu cine este străinul din
mine
și nici cine mă ține de mână și ce poate face copilul adunat
dintre cioburi și aerul ars
Privesc peste umăr
chiar dacă umărul e undeva în
față
printre cântecul rămas spânzurat
în salutul de bună dimineață
Soare,
bună dimineață Noapte
bună să-ți fie inima
lipită de pereții teatrului
în care încă se mai joacă Cehov
Privesc căderea clădirii
în genunchi
sau poate să fie în beciurile
secrete
ale celor rămași în pereți
motive de a fi spânzurați
Bună dimineața, Noapte!
cu ochii deschiși până la ochi
imobili
din care se vede căderea pe
spate
cum lasă în urmă dezmembrarea
din vis.
Aburul copilului
Copilul a desenat pe nisip
o iarnă geroasă
Știa pe de rost rotocolul de abur
ce-i acoperea respiraţia
și geamul rămas deschis
în această zi friguroasă,
mersul pe jos
era singurul mers pentru care
oamenii mari apelau atunci
când rămâneau în picioare
El, copilul, se folosea
de mersul picioarelor celor mari
pentru care
mai însemna cât de cât ceva
de fapt,
era totul pentru cei mari
totul pentru ziua de mâine
în mijlocul căreia gerul
tăia ca un diamant felia de pâine
Copilul a desenat pe aer
nisipul la rândul său desenat
plin de o noapte geroasă
cu care aburul se învelea
ca un acoperiș de casă.
Lacrima neplânsă
Eu îți dau o floare Tu îmi dai o moarte Eu te cuprind, tu mă cuprinzi
Eu te acopăr cu umbra mea Tu mă întinzi la picioarele tale să-ți văd gleznele de jos în sus cum ți-aș vedea stelele cu mâna așezată sub cap
Eu îți dau, tu îmi dai Eu te prind de mână Tu mă prinzi de degetele
iscoditoare
care întind noaptea între noi aruncându-te în ieri aruncându-mă în mâine
Lasă inima să-ți audă pașii apropiindu-ne tiptil de mâna care ne șterge lacrima ce încă nu a fost plânsă ce încă nu a fost iertată.
Eu îți dau o floare Tu îmi dai o moarte Eu te cuprind, tu mă cuprinzi
Poezia din pantera neagră
Iubito, vino în brațele mele
aduse lângă tine
cum o clădire crește la umbra
unor schele
vino să vezi ce-nseamnă să fii
asediată
cu un picior făcut
pas peste trup de fată
Iubito, cer răspuns la astă
întrebare
din care s-a desprins
pielea arsă de Soare
Dă-mi voie să tresar
Dă-mi voie să respir
Dă-mi aerul pe gură
Să-mi ung pielea cu mir
Din mine sare visul
ca o panteră neagră
din care poezia devoră
ascunsul chip sub barbă
Ave Maria Dominos
Tăcerea înconjoară încăperile
despărţite de silabele care ne
separă
care ne iau în seamă,
cum în seamă ne iau prăbușirile
de sub fiecare explozie.
Cad pereții de pe marginile infinitului
și acoperișul care ne înghesuie respirația
avem nevoie de aer cât mai
puțin
avem nevoie doar de libertatea
care se joacă de-a baba oarba.
Morții ne prind de mână
plimbările devin parte din
distracție
avem atât de puțin și totuși atât
demult
până la epuizarea așteptării
în urma căreia scoatem din casă
fotografia de la nuntă,
dar și cea făcută pe ultimul drum
drumul care ne desparte
rămâne singurul drum
care ne strânge în brațe
cad cărămizile și podul se
transformă
în boltă cerească.
Ascultă cum tresare palma
sub degetele devenite mișcătoare
și pline de pulsul
care ne strânge din risipire
și ne pune la treabă.
Ave Maria Dominos
Despre moarte, cu dragoste
Moartea și-a făcut rost de aripi
de avion
De aripi care planau peste
pământ
cum mai planează umbra
Soarelui acoperit
fără ca tristețea să ne ia în
seamă,
să ne tulbure visul cântat din
întâmplare
la frunza ce sună duios
Moartea vine spre mine
cum mai vine un sunet,
un strigăt înhămat la lupta care
se dă
pe viață și pe moarte
pe starea de bine
subjugată tristețe
în urma căreia cad merele din
pom
și visele cad
odată cu voalul crăiesei
Moartea face parte din joc
și jocul face parte din cântec
Mă apropii de ceea ce înseamnă
minune
și taină însemnă cu durerea pe
umeri
Moartea mă duce în spate
Și eu duc sicriul în care rămâne
Durerea și țipătul smuls din
supuneri.
(din volumul Poeme de pe frontul de Est)