Un bestiariu recent
Dan Perșa ne propune, în noul său roman, intitulat Bestiarro, o tramă complexă, în care un moment din istoria noastră recentă este încifrat într-o dublă cheie.
La suprafață, romanul este construit pe o intrigă polițistă: fiica unui preot dintr-un mare oraș de la malul mării, Miruna Sorescu, despre care se știe că are o legătură cu fiul unui primar atotputernic, pe nume Gică Rasol, dispare. Nu într-o escapadă sentimentală, ci de-a dreptul. Odată cu tatăl, venit la palatul primarului spre a-și reclama fiica, pătrundem așadar în interiorul unei narațiuni polițiste și politice cu cheie, în care unele personaje (cele de prim-plan, de la primar la „tartorul“ politic de la București, Bombănel/ Tătuțul) sunt lesne de identificat în realitatea ultimelor decenii. Dispariția Mirunei survine pe fondul unei stufoase – și pe alocuri plicticoase – bătălii politice locale, în care rivalii, Gică Rasol și Pitic Orfeanu, sunt legați tocmai de cea dispărută: viitoarea posibilă noră a primarului este nepoata rivalului acestuia.
Deasupra și dedesubtul acestei intrigi polițiste, prozatorul țese însă alte „pânze“ de semnificații.
Deasupra, ca în Țiganiada (și, în general, ca în epopeile clasice), o rețea de făpturi mitologice – sfinți, mai exact – își bagă nasul în intriga care se desfășoară în urbea de la malul mării. Sugestia prozatorului e că există un soi devdamnare“ națională, care face ca personajele baletului politic și social, deși se cred atotputernice și făuritoare de istorie (de destine, în orice caz), să nu fie mai mult decât niște păpuși trase de sfori nevăzute, de către niște forțe superioare.
Dedesubt, ca în Istoria ieroglifică, distribuția umană se așază pe o scară animalieră, a instinctelor și bestialității, în care chipurile devin simple măști de conivență socială. În spatele lor se lăfăie grotescul. Sugestia de bestiariu medieval este bine strunită de prozator, care reușește portrete care se rețin (Pitic Orfeanu) și dese momente de virtuozitate stilistică.
Cele trei planuri ale romanului nu se intersectează, însă, așa cum ne-am aștepta. Intriga polițistă este – a sesizat-o și Horia Gârbea, în recenzia consacrată într-un număr trecut al României literare – prea stufoasă și, mai ales, arborescentă, parazitată fiind de numeroase per sonaje transfigurate superficial, care țin de referentul litoral propriu-zis, greu accesibil neinițiaților (subsemnatul, deși constănțean get-beget, nu a recunoscut decât vag câte o siluetă sau alta ale „corifeilor“ locali). Balzac îi cerea romancierului să concureze starea civilă, dar aici impresia e că mai degrabă starea civilă pătrunde în parabolă și, oricât de spumoase ar fi șarjele lui Dan Perșa – și sunt! –, amestecul de parabolă politică și fapt divers gazetăresc tulbură liniile narațiunii. Cea care iese păgubită este, într-o anumită măsură, dimensiunea simbolică a romanului: impresia de bestiariu contemporan, populat cu monștri sociali pe care-i „mână în luptă“ stihia unui destin pe care nu-l controlează, este adesea redusă la tabloul savuros și anecdotic, al unei țări „triste, pline de humor“.
Romanul Bestiarro – foarte bun, pe alocuri chiar remarcabil, stilistic și ca galerie de personaje – are, totuși, o miză mică, pe care îndepărtarea în timp de întâmplările care l-au inspirat o diminuează și mai mult. Unii dintre protagoniști sunt azi de-a dreptul uitați, având de petrecut ani îndelungați în anumite instituții de recluziune. Alții supraviețuiesc într-o penumbră din care nici comentariile incorecte politic nu-i mai pot scoate. Și-au pierdut aerul înfricoșător, ceea ce potențează întrebarea nerostită care plutește deasupra narațiunii: cum a fost posibil ca aceste mici lighioane locale să provoace, totuși, un dezastru național?
Bestiarro este o lectură plăcută, care pe alocuri te pune și pe gânduri. Ajuns la al unsprezecelea roman, Dan Perșa e un prozator format și stăpân pe mijloacele meseriei, de la care sunt de așteptat și alte asemenea reușite.
Iluzia derizorie
Un roman ceva mai vechi al lui Augustin Cupșa, intitulat Așa să crească iarba pe noi, abordează un alt aspect al societății noastre de azi, care sub lupa scriitorului devine o temă: marginalizarea.
La periferia Craiovei, un grup de copii/ adolescenți trăiesc acea marginalizare cumplită, fără speranță, a favelei, cum numai societățile intens polarizate pot crea. Orizontul lor de viață este extrem de limitat, ceea ce îi reduce la trăiri elementare și, în epoca tehnologiei informației, îi împinge la o adevărată regresie antropică. Supraviețuirea în sine este atât de dificilă, încât devine o performanță. Cu toții – Pisică, Tobă, frații Mânzu, Chelu, Fotache, Edi și Tomi – trăiesc într-o lume, în fond, ingenuă și în același timp violentă, în care descoperă paradisul echivoc al braconajului. O rețea interlopă le relevă existența unei piețe italiene a speciilor de păsări ocrotite și, cum în România ecologia e mai mult un capitol de corectitudine politică decât o realitate, copiii de la marginea orașului își găsesc în vânzarea ilegală a acestora o modalitate de trai.
Una, se-nțelege, periculoasă și plină de riscuri: braconajul nu a fost niciodată o profesie comodă, pentru cei slabi de înger, darămite pentru niște copii. Augustin Cupșa, prozator cu experiență de scenarist (de altfel, și Așa să crească iarba pe noi prezintă elemente vizibile de cine-roman), predă „ștafeta“ narațiunii unuia dintre copii. Pisică, puștiul cel mai sensibil și mai puțin dotat pentru o existență precoce la marginea legii, împrumută narațiunii un aer pe jumătate speriat, pe jumătate vrăjit. Spaimele și fantasmele sale se împletesc și ridică la putere, prin povestire, întâmplările comune ale găștii de mici braconieri de periferie, conferindu-le un halou vrăjit care trimite când la De veghe în lanul de secară, când la Mark Twain. Morala romanului lui Cupșa este că există inocență și în fărădelege, atâta timp cât sufletul e capabil să-și recunoască vina și să se desprindă, prin reverie, de materialitatea sordidă în care viețuiește ființa de carne.
Augustin Cupșa nu este, din fericire, un Radu Aldulescu, ca să trăiască exclusiv din pitoresc și vulgaritate: personajele sale, chiar scufundate fără voie în abjecție, sunt salvate de iluzie și de o naturală absență a vulgarității, chiar în plină scenă naturalistă. Italia devine, pe lângă debușeul comercial al „afacerii“, un tărâm de vis, în care copiii aspiră să evadeze fără să o fi cunoscut cu adevărat. O autentică iluzie derizorie, căci nu este vorba de Italia spirituală, cea a capodoperelor, ci de una care ține, mai degrabă, loc de America… Această fracturare a existenței protagoniștilor – între întâmplările violente ale prinderii unei coțofene și primii muguri ai erotismului, pe de-o parte, respectiv conștiința tot mai acută a non-apartenenței la Craiova închisă în care trăiau, pe de alta – se constituie, treptat, într-o fină și neostentativă proză a înstrăinării. Pe care micii braconieri o resimt ca o neliniște, fără să și-o poată explica.
Cupșa nu este un moralist și cu atât mai puțin un prozator care moralizează. A învățat din narațiunea cinematografică să însceneze cazuri, cu acea răceală obiectivă a regizorului retras într-un colț al platoului. Nu pare că există o altă miză, în roman, în afara celei de a nara cât mai bine, cât mai expresiv, aceste întâmplări care configurează ficțional un colț de umanitate, din cele pe lângă care trecem nepăsători în viața de zi cu zi. Însă la finalul (violent-catarctic) al romanului, rămâne în cititor o neliniște și o întrebare nelămurită, semn că în text mai există ceva și dincolo de epic, iar înscenarea regizorală are un înțeles. Augustin Cupșa are inteligența de a nu apăsa pedala de accelerație până în podea, lăsând deschise mai multe piste posibile de interpretare.
Avem în Așa să crească iarba pe noi un original roman al marginalizării în societatea de azi și, totodată, o mostră de maturitate artistică a unui prozator format în afara cenaclurilor sau a dezbaterilor teoretice din mediile umaniste academice. Apreciez atât economia mijloacelor și adecvarea stilistică a scrisului său, cât și subtilitatea de a strecura o temă gravă în subtextul unui roman doldora de întâmplări și de personaje neobișnuite.