Poetul şi existenţa alternativă

Poet format în climatul literar al Filologiei bucureștene, înainte de înființarea „Cenaclului de Luni“, Ion Tudor Iovian s-a bucurat în anii ’80 de o recepție critică pe măsura talentului: de la Nicolae Manolescu până la cronicarul debutanților Laurențiu Ulici. Absolvent al facultății din 1976, s-a retras în spațiul natal, stabilindu-se în Buhuși, și a publicat cu parcimonie grupajele poetice care îl consacră. Revine în actualitate cu o substanțială antologie eu scriu ca să generez existență, după vreo opt volume publicate în patru decenii, incluzând și antologia din 2011, Îți voi injecta poezia în sânge. Nesocotind placheta de câteva pagini Să aruncăm în aer tristețea, apărută în volumul colectiv Zece poeți, în urma concursului de debut din 1982 al Editurii Junimea. Semnat cu numele real, Ioan Ivan, acest grupaj anticipează debutul individual din anul următor, cu Pădurea de pini.

Volumul antologic se deschide, în manieră neconvențională, printr-un gen de selecție din selecție, reunind în secțiunea Coloane – cu subtitlul și murim pentru că nu suntem iubiți îndeajuns – poeme reprezentative „în jurul cărora se țese lumea de simboluri, imagini, reprezentări poetice, teme și motive“ definitorii, cum se menționează în Nota introductivă. Poemele sunt desprinse din câteva volume publicate în intervalul 1983-2019, cu titluri provocatoare impregnate parodic de ironie: Baby-secol. Elegii, după victorie, la tobă, cinele și corn englez, Vedere de pe pod în infranegru, Poezii gris-piper sau Și va veni Apocalipsa textului, Șoricelul Kafka pe foaia de hârtie (mica vicioasa poezie), și omul n-a mai scos nici un cuvânt. În viziunea expresionistă a lui Ion Tudor Iovian, fantasticul coexistă cu realul, iar concretul conlucrează cu abstractul. Întruparea poeziei, „mica vicioasă“, dialoghează aievea cu poetul, avertizându-l despre degradarea armoniei universului: „dar cum poți trăi numai cu poezie –/ privește-ți/ visele făcute zob,/ poemele cu mațele scoase afară/…/ ești un produs al hazardului/ un mărunt și trecător eveniment biologic/ îmbolnăvit de poezie“. În atari circumstanțe, eul poetic apare scindat între omul comun oprimat de lumea absurdă din jurul său și inițiatul care scrie textul ce oglindește realul apăsător: „un text cu litere vii în durerile facerii/ despre singurătate/ despre spaima de a fi/ despre vina de a exista“. Reflectată în textul generator de viață este realitatea crudă, nefardată, desprinsă parcă din imaginarul lui Franz Kafka sau Urmuz. „Coerența lumii“ create de Dumnezeu s-a spulberat, fiind locuită acum de „oameni-căpcâni“ ca întrupări demonice: „dar lumea Ta s-a prăvălit în timp/ s-a urâțit/ s-a întomnat/ și stă să moară“.

Simulând orgoliul nemăsurat al creatorului imaginar de lumi ideale, „Iovian împăratul“ se închipuie (auto)ironic cuceritor al poeziei (în te-au căutat poezie), raportându-se la poeți contemporani afini (Marin Sorescu, Leonid Dimov) și, mai cu seamă, la congenerii optzeciști: Al. Mușina (pe strada castelului), Mircea Cărtărescu (faruri, vitrine, fotografii) sau Nichita Danilov (îți punea urechi de cârpă). Într-un poem exemplar prin uzul intertextualității (ei ei ce zici bebs), pe scena poeziei se întâlnesc Hoffman, Rilke, Bulgakov, Cristian Popescu și nelipsitul Urmuz, pe fondul declarației egocentrice: „Eu sunt versiunea modernă a lui Orfeu cel negru/ mâncat de singurătate“. În alt poem despre apocalipsa textului, poetul care și-a propus să genereze prin scris existența alternativă, Urmuz devine vecin cu Eminescu: „Am să călătoresc/ spre tine/ cu trăsura în care și-a urcat anțărț Urmuz intestinele minții/ și câmpiile asire și întunecata mare“. Identificându-se aievea cu pseudonimul Iov-ian – sugerat de Mircea Ciobanu, excelentul redactor al cărții Pădurea cu pini –, poetul își asumă condiția omului „sfârșit de îndoială și singurătate“. Aș spune că I.T. Iovian asimilează în discursul poetic concepția psihanalistului C.G. Jung după care Dumnezeul ca entitate abstractă s-a făcut om, întrupat în Isus, spre a răscumpăra nedreptatea făcută fidelului credincios Iov.

Sentimentul însingurării, într-o lume ostilă, de care ființa poetică s-a izolat prin consecință, devine motivul ordonator al discursului poetic, deviat prin repetiție în obsesie retorică. Precum în ville heureuse: „singur cu desăvârșire singur în acest ville heureuse/ printre mașinării de produs viață rose-bombon/ rețete pentru surâsuri pentru ah-uri și oh-uri/ made in Holliwood and Buftea/ și însingurare și plâns înăbușit“. Singurătatea derivă din pierderea purității originare și din cauza trăirilor impuse prin coborârea în derizoriu. În poemul muzeu personal sunt enumerate, într-o listă ludică, trăirile autentice interzise: „accesul în copilărie cu desăvârșire“, „reveria cu ochii deschiși“, „gânditul“, „fluieratul în paradis“, „trăitul pe credit“. Ahtiat după frumusețea universului („lecția despre agresivitatea frumuseții/ o repeți la nesfârșit/ în fața oglinzii – unde ești toți ceilalți și nimeni“), poetul nu găsește în realitatea cotidiană decât urâtul existențial și suferința. Ceea ce determină predispoziția subiectului liric spre reprezentări grotești și înscenări ale discursului cu accente satirice apăsate (în dar ea este dintotdeauna în ADN-ul tău sau și ea mica vicioasă mă trage de mânecă, de pildă). Imaginarul poetic conturat de Ion Tudor Iovian creează impresia unui poem dramatic nesfârșit despre ființa efemeră care pendulează între viață și moarte, pe fondul înstrăinării de sine și al îndepărtării de ideal.