Cercul literar de la Sibiu și „Almanahul literar“ au avut mereu pentru mine o înrudire de imagine fotografică. Simplă impresie vizuală, cu alte cuvinte. Binecunoscutele poze solemne de grup îmi vin în minte ori de câte ori se vorbește despre vreunul dintre reprezentanți. În ambele cazuri, imaginea e și poză anume compusă pentru a transmite un mesaj. Dincolo de orice informație/dezvăluire de istorie literară (de luat în seamă întotdeauna cu prudență și cu îndoială), este vorba despre foarte tineri intelectuali care își asumă un rol și înțeleg să-l joace exemplar în ciuda piedicilor istorice (Dictatul de la Viena și refugiul, la cei dintâi, regimul stalinist pentru ceilalți). Prezențele feminine din grupul Cercului nu tulbură solemnitatea emfatică a domnilor. La steliști, ele lipsesc pur și simplu. Mă uimește eleganța din altă lume pe care o etalează, importanța pe care o acordă alcătuirii lor de grup. Costume elegante, papion, vestă („Și-atât de-nflorite cravata și vesta“), ținută dreaptă, ludic-sfidătoare traduc o comuniune de idei (chiar dacă evoluția lor ulterioară va fi autonomă și chiar divergentă), un proiect lucrat în seama prieteniei exigente, ca la echinoxiștii primi mai târziu, deși eleganța vestimentară nu mai e de rigoare la cei din urmă, diferența lucrându-se cu precădere în interior, la vedere rămânând fără-de-morga tinereții dintr-o perioadă fastă a României.
Nu întâmplător, scrisoarea cerchiștilor către Lovinescu se va numi Ardealul estetic. Conștiința superiorității lor de membri ai unei elite spirituale poate fi decupată și din legea pe care, în 1946, trei membri ai Cercului (Ștefan Aug. Doinaș, I. Negoițescu și Cornel Regman) o emit, neoficial, ca gest ludic, dar nu mai puțin orgolios, „pentru constituirea Forului Suprem al Cercului Literar“. Documentul, provenit dintr-o arhivă privată, e reprodus în cartea lui Petru Poantă despre Cercul literar de la Sibiu: „legea nr. 1 (Pentru constituirea Forului Suprem al Cercului Literar). Noi, Ștefan Aug. Doinaș, I. Negoițescu și Cornel Regman, văzând situația de fapt de genialitate sau talent, pe care prin har și perseverență o deținem, am decretat și decretăm / Decret lege pentru constituirea Forului Suprem al Cercului Literar / Art. 1 – Începând de azi, Forul Suprem al Cercului Literar este constituit din: poetul Ștefan Aug. Doinaș, criticul literar și romancierul I. Negoițescu, criticul literar Cornel Regman și poetul și dramaturgul Radu Stanca. Art. 2 – Nici un decret nu poate fi dat decât în prezența și prin acordul a cel puțin trei din membrii Forului Suprem. Art. 3 – Membrii Forului Suprem își iau angajamentul față de conștiința lor morală și artistică de a-și autoexamina, din trei în trei ani, situația de fapt de genialitate sau talent și, în caz de sterilitate sau decrepitudine, să se autoexcludă din Forul Suprem“. Asemenea jocuri disimulatorii de autoritate și disciplină destins asumată se pot identifica și în celebra condică redacțională a „Almanahului literar“/ „Steaua“ sau, mai târziu, a „Echinox“–ului (am preluat fragmente din acestea în „Viața literară la Cluj“ și „70“). Avem de-a face cu trei repere ale Ardealului estetic la care se poate reveni mereu, cu folos și cu noi deslușiri.
La un veac de la naștere și două decenii de la moarte, Ștefan Aug. Doinaș rămâne, în ciuda dezvăluirilor ulterioare, cel din descrierea lui Petru Poantă: „figura oarecum simbolică a rezistenței cerchiste…, destul de enigmatic în ambiguitatea a-politismului său, dar cu mare prestanță morală și profesională în lumea scriitorilor“. Firească de aceea tentația comentatorilor de a decripta efigia de sine a scriitorului dincolo de, cum spune Ștefan Borbély (în Dicționar analitic de opere literare românești, coord. Ion Pop), „coregrafia elevată, subtilă, a aristocratismului unui artist al nobleței, al existenței transformate în stil“, trăită firesc în tinerețe, construită, mai târziu. Despre eleganță și disimulare, despre travesti („…baladescul, spune Doinaș în Lampa lui Diogene, cuprinde toate acele forme ale poeziei în care liricul – refuzându-se ca simplă expresie directă a unei stări afective – recurge la forma indirectă a unei travestiri: travestire care așează continuu poetul îndărătul personajelor sale“) și conlucrare de antinomii vorbesc cele mai multe dintre comentariile la opera sa. Voi reaminti, într-un sumar mozaic aniversar, câteva dintre ele intersectate cu mărturiile autorului însuși. Cornel Regman, de pildă, remarcă „sintaxa frazei poetice, somptuoasă și totodată exactă, ca un alai princiar“. Pentru Dan Cristea, la Ștefan Aug. Doinaș, „cel mai complex analist al fenomenului liric și al creativității poetice“, „măștile reprezintă principiul însuși al lirismului“, iar „eul apare ca o nomenclatură, ca o declinare de euri, ca un spațiu-formă surprins într-o mișcare de transfer și de încorporare vertiginos accele rată“. Ion Pop descrie (în DGLR) „un discurs poetic stăpânit, pe întreaga sa suprafață, de luciditatea unei conștiințe care-i rotunjește toate reliefurile; o rostire iubitoare de clarități, înscriind, în ritmurile-i solemne, până și tulburile fantasme nesupuse, îndeobște, nici unei geometrii“, toate „trăsături ce situează lirica lui Ștefan Augustin Doinaș într-un spațiu pe care ne-am obișnuit să-l numim al clasicității“. Pentru Răzvan Voncu, e vorba despre o operă care, „departe de a fi clasicizantă (cum sugerează mai ales prozodia, ca și un anume accent pe modele mai vechi, cum e Rilke), e un splendid spectacol barochist. Jocul (camuflat sub masca sobrietății), codificarea unor înțelesuri, utilizarea alegoriei, poemulparabolă, măștile lirice și, nu în ultimul rând, o asumată prezență duplicitară a vocii interioare fac din Doinaș, în opinia mea, un mare poet barochist“. Fișa din DGLR, ediția a doua, desenează imaginea unui „neoclasic modern din familia lui Paul Valéry sau (dintre compatrioți) a lui Al.A. Philippide, Ion Pillat ori A.E. Baconsky, format la școala lui Lucian Blaga, Ion Barbu sau Tudor Arghezi, un autor paradoxal și multivalent: fiu de țăran, dar intelectual cu o cultură umanistă vastă și o conștiință estetică pe măsură, el este, în același timp, un spirit baroc, proteic și labirintic, dar și un apolinic goethean, iubitor al formelor perfecte și al Ideii platonice; un poet al cărui gust histrionic pentru metamorfoze și măști se traduce, de regulă, prin afectarea unor ipostaze «eleate», solemne și distante.“ (Paul Cernat).
Ștefan Aug. Doinaș, crede Petru Poantă, și-a asumat teoretic întreaga aventură a poeziei moderne, ilustrând un tip anume de creator: „acela care, refuzând să se abandoneze actului automat și spontan al poematizării, trăiește lirismul, încă de la început, sub forma unui nucleu elaborat, dar nu obținut cu ajutorul lucidității absolute, ca la Poe, ci ca rod al unei discipline interioare care îmbină de fiecare dată, în actul poetic, virtuțile – de atâtea ori divergente – ale rațiunii, fanteziei și sensibilității“ (Lampa lui Diogene). În Panorama criticii literare românești 1950-2000. Dicționar ilustrat, am decupat eu însămi un fragment din Lectura poeziei (1980) în loc de profesiune de credință: „Cititor obstinat, cititor precoce și înrăit, cititor cu ochelari și (mai târziu) autor de volume tipărite, eu – unul – nu pot lua în mână o carte fără a simți până-n adâncurile ființei mele o emoție aparte, aproape devastatoare. Pentru MacLuhan, divulgatorul «galaxiei Gutenberg», profetul unei noi civilizații condiționate de cele mai moderne mass-media, dragostea mea pentru litera tipărită n-ar fi, desigur, decât slăbiciunea perversă a victimei față de instrumentul torționar al călăului…“.
Deși lirica sa a depășit treptat baladescul începuturilor, Doinaș nu se îndoiește de caracterul novator pe care l-a adus efectiv „spiritul baladesc“. Comentatorii poeziei sale se vor întoarce, de altminteri, mereu la perioada de tinerețe, privilegiind-o în evaluările lor. Ion Pop conchide: „piesele exemplare sunt totuși baladele, dintre care ies în față Mistrețul cu colți de argint și Trandafirul negru“ (Poezia românească neomodernistă). În Istoria critică…, Nicolae Manolescu numără cele „trei veșminte succesive“ ale poeziei lui Doinaș (al baladelor, al poemelor „abstracte“din deceniile 7 și 8, al poeziei polemice și moraliste), dar „dacă Doinaș este poet mare, este cu siguranță în cea dintâi dintre aceste etape“, căci, adaugă metaforizând, cu un iz călinescian al frazării, „se remarcă de pe acum glisarea între senzație și idee. Un anume pro zaism al fondului se răscumpără prin superbe spectacole lexicale, mai ales în balade, care nu s-au învechit deloc. Vop selele sunt la fel de proaspete, țesătura e vie, caldă, palpitând secret. Cadența e somptuoasă, ca a vâslelor în cădere solemnă ale unei corăbii mortuare“. Iată și strofele la care trimite: „Și Xenofantos, flautist de seamă,/ cânta la provă, preamărind pe zei,/ cântare de durere și de teamă./ Iar vâslele cu vârful de aramă/ Duceau în mare tângui rea ei./ Căci loviturile cădeau în valuri/ în ritmul grav al imnului duios;/ iar valurile suspinând pe maluri/ loveau nostalgic marile chimvaluri/ vibrând de-un sunet orfic, unduios“.
Mă opresc aici. Sumara recapitulare de secvențe ale recep tării pledează pentru lecturi noi ale operei unui eseist de rafinată rigoare a încheierilor și a unui poet pentru care „tradiția și inovația se pot nu numai împleti, se pot chiar identifica“. Tot în Panorama criticii…, rețineam un fragment din Poezie și modă poetică (1972), care, iată, nu-și pierde valabilitatea nici după o jumătate de secol. Ba, dimpotrivă. Îl transcriu ca final și discret manifest: „Refuzul scriitorului «la modă» de a imita exemplaritatea consacrată a clasicilor, indiferența lui la procesul de integrare culturală nu trebuie confundate cu poziția marelui scriitor care inovează, care marchează o linie de ruptură în evoluția culturală. Operele unor asemenea scriitori sunt revoluționare, ele sparg gheața convențională a unei inerții ce amenință să înăbușe, la un moment dat, peisajul unei culturi, viața ei cea mai adâncă. Oricât de îndrăznețe, oricât de șocante ar fi, aceste opere au rădăcini profunde – chiar dacă sunt mascate – în solul care le-a nutrit; căci, în materie de cultură și artă, ceea ce numim revoluție reprezintă doar un fel de a vedea lucrurile, o modalitate inedită care se raportează mereu și se alimentează din ceea ce i-a premers, care duce – mai ales – la o nouă integrare a vechilor valori ce constituie istoria culturii în cauză. Oricât de îndrăznețe, asemenea opere rămân încorporate unei patrii spirituale. În timp ce producțiile «la modă» nu sunt niciodată la ele acasă, ci rătăcesc continuu într-un jalnic exil.“ Așadar: „Moda poetică este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat în stricta actualitate și, deci, trecător, care – refuzând modelele înaintașilor și vânând cu ostentație noul – propune mereu alte fetișuri, urmărește succesul în locul valorii, confundă originalitatea cu noutatea, cultivă maniera și clișeul în dauna conținutului de substanță, constituind astfel o școală a facilității și a imposturii.“