Poeme de Orbán Ottó
Acostare (Behajózás)
Eu am văzut și altceva. Îl pălmuiau pe K. Încet, profesionist. Sângele a pornit încet din colțul gurii, ocolind bărbia, s-a prelins pe gât, până la brâu. Acolo s-a îmbibat în pantalonii de pânză, picătură cu picătură. Pata creștea văzând cu ochii. Ce a spus și cui? Cine știe ce vorbește. Aici e cald și râul aproape, din pădure răzbate mirosul animalelor. Cine-și ține gura în ținutul acesta? Amețiți de la culori și arome, începem să pălăvrăgim ca papagalii. Și-i vai de noi. Florile pădurii, parfumul junglei – ce înălțătoare sunt pentru cel căruia i se strivește abdomenul și rămân în urma lui doi copii și o femeie indigenă. Domnul Porter bea bere de la gheață. Nu intrăm în desiș, nu ragem ca tigrii, nu scoatem ghearele strămoșești ale mâinilor – deși ar fi mai bine așa. Mai așteptăm sosirea primului vapor. Tancuri învelite în huse îmbibate în zahăr, în uleiuri dulci mitralierele – și ne ducem. Sau fugim, cine știe? Marea păstrează secretul. Eram un copil, încă nici azi n-am riduri pe față.
Adio (Búcsú)
Am strâns una-alta. De prisos. Prin cameră plutește îngerul încruntat și sunt mai cerșetor decât cei ce dorm într-o gură caldă de canal. O, viața mea pierdută – bate-n mine clopotul tristeții. Anii mei tineri între munții sălbatici, plini de forța muzicii. Partiturile vii ale timpului: flori crude. De-aș mai putea interpreta încă o dată melodia aceea! Pe clapele sânilor, pe strunele mușchilor superbi. Dar tot mai surdă e vremea mea. Scot capul din ea și privesc: jos încă îngroapă, sărbătoresc, se războiesc. E un sat mic acesta, îmi plec capul. Am iubit lucrurile palpabile, statuile, fotografiile. În pădurea vie, trunchiurile asprite de bătrânețe și pielea tânără a frunzelor cărnoase. Dumnezeule, arbori, mistere ale văilor! Căușele mâinilor îmi sunt goale ca un lighean. Aș putea spune că nu aveam de ales, că nimic nu era bine așa cum era, că nici altfel n-ar fi fost mai bine. Că eu am cărat pe umeri această povară. Dar, păcătosul de mine, am învățat ceva: nu scot o vorbă. Mă ridic și plec. Orice rătăcire e lungă, moartea însă-i scurtă.
Ani mizerabili (Rossz évek)
„Case. Porți. O lume știută și cu ochii închiși. Dar nici un dram de pietate. Parcă ar trebui să dau seamă de ceva ce nu are nume: nici liniște, nici stea. Numai dinții de aur ai tovarășului Kugler. Numai acest nesfârșit gard de sârmă de la un colț la altul. Și îndărătul lui Oceanul Pacific al mizeriei. Rafturile goale ale prăvăliilor. Bretele și pantofi scâlciați. Alunițele periferiei. Nici vele, nici mal de lac. Nici veri care te spintecă până-n inimă. Zmeul părului meu cu solzi prăfuiți. Ca o ploaie bătându-și tobele ușor, anii mizerabili mi-au slăbit mușchii. Printre nasturii rupți ai cămășii, acostează iahtul ilustratelor, de pe punte, prăjit până la bronz indian, contemplu marea sudului, fredonez «de iubire inima-i înlăcrimată». Căpitan al unei conducte sparte. Cine, cu ce amintiri pornește la drum. O țară mică pe pajiștea sărăciei, animal-părinte al amintirilor. Case. Porți. «Vă cresc frumos copiii, domnule Kovács». Istorie zgomotoasă, șanse puține. Și puțin norocul personal. De la un colț la altul cu tramvaiul.“
Ciulin (Bogáncs)
Într-o țară săracă și imaginația sărăcește. Trăiește aventura supraviețuirii cu entuziasmul în diminuare. Dintre cămăși jerpelite, ochii mijiți în toamnă: corăbii pe sânii mării, anarhie de aur curat. Numai că acesta e un meniu extrem de conceptual. Adormi, te vei trezi că: tunete te leagănă în pat, chiorăie mațele frumuseții. Acest sunet clasic te face mai receptiv la cinismul ciulinului.
Poetică (Költészet)
Imaginația se ridică, în sfârșit, la înălțimea menirii pe care o are și, ștergând-o de pe văluritele-i mări din miazăzi, își adună viziunile ca niște pânze de corabie. Locuința ei e obiectivitatea neîncălzită. Perna – piatră, fum, mișunare. Poezia bună stă în miezul lucrurilor ca un cui de care atârnă carpeta sumbră, cerul înstelat.
Chile
Patrula coboară cu ordinul neîndeplinit. – Ați venit a treia oară, spune femeia, și nu găsiți nimic. – La revedere, puștiule, îi spune maiorul copilului, nu mai venim. – L-ați găsit pe tata în pod? întreabă copilul. – L-am găsit, a spus maiorul și s-a întors în casă și l-a coborât pe bărbat și l-a împușcat în curte sub ochii copilului și ai femeii. Pupile de dimensiunea lumii: Pământul, înveșmântat în verde, mințind că-i mare și primăvară printre stelele aprinse.
Prezentare și traducere de Kocsis Francisko
Poeme de Romulus Brâncoveanu
Viitorul (fragmente)
Viitorul e prezentul ce nu se întâmplă
Apoi, când inima încetează să-mi bată,
Obișnuitele ei zece secunde când își mai trage sufletul
În lumea aceasta, în capul meu,
Ceața îngânării zilei cu noaptea
Se dă într-o parte asemenea cortinei la un castelli de marionete.
Celălalt își ia nepoții de la grădiniță și-i privește
Cum alunecă, razant, pe toboganul zilei, direct în viitor.
Ah! Atunci, gust chiar din viața mea o felie reîncălzită,
În timp ce îngeri gesticulanți se arată
În piețele tuturor orașelor de demult:
Pulcinella și Scaramuccia la Napoli.
Giorlamo la Milano.
Cassandrino și Meo Patacca la Pisa
Don Cristobal în Don Quijote,
Punch și Pulchinella la Leeds,
Hanswurst von Puppenspiel în Celle
Pi Yng la Canton
Vasilache și Măriuca la Roșiori de Vede.
Iar la Lyon, Grangousier și Gargamel
Și cea care, pentru o vreme, s-a numit Mère Grigone
Împart pliante pentru un drum numai cu
Billet aller simple.
Trecutul e viitorul meu
Pe acest drum mă voi întoarce la mine însumi
Într-un mod pe care n-aș putea să-l arăt,
Dar căruia i-aș spune de neconceput.
Uitându-mă la gândurile mele
Ca la niște obiecte înșirate drept trofeu într-o baracă de tir,
Asemenea ursuleților, automobilelor de tinichea,
Sticlelor de vin și de lichioruri cu etichete vii, asemenea ochelarilor
De soare și echipamentelor desperecheate de scufundător,
Observ că tot ce scriu și chiar viața mea
Poartă atâta vină, încât cel ce trebuie să fiu
Le-a adus cu o clipă, doar cu o clipă, mai devreme,
La judecata ta, gingașă.
Iar tu, cel ce judecă aici,
Ai fi ca un fir de iarbă ce se gândește
Să-și scoată vârful, când va veni primăvara
La colțul gurii mele, și să întrebe:
Doamne, ce e poezia?
Viitorul e o cameră de închiriat
Ordo amoris, îmi șoptești.
Sertarul tău cu prafuri expirate
S-ar încadra mai bine în peisaj. Și fiecare dintre noi
S-ar potrivi mult mai bine cu fantoșa, care ne mânuie,
Cum să spun?, digital.
Dacă îți vopsești unghiile, draga mea, aceasta trebuie consemnat
Sau, mai exact spus, se consemnează în cronici, la voia nimănui.
Nici nu e nevoie de noi doi pentru povestea de ansamblu.
Ea există, vezi bine, în sine, căci nu se lasă
Imaginată.
Nu e nevoie de întorsături de fraze sunându-și solzii asemenea
Șarpelui cu clopoței, Nu e nevoie de vorbe dulci urmându-și calea
Asemenea laptelui susurând prin sânul tău, izvorând prima oară,
Infiltrându-se prin micile văi celulare
Până ajunge un strop albăstriu, în dosul sfârcului.
Nu e nevoie, de fapt, de nimeni, în lumea aceasta.
În genere, vreau să spun, nu e nevoie anume de cineva pe lume.