Cea mai recentă carte a lui Pascal Bruckner, tradusă prompt și în limba română (Editura Trei, traducere de Doru Mareș), este Un vinovat aproape perfect. „Scopul acestui eseu este de a analiza cum, sub impulsul unei americanizări caricaturale a Europei, lupta de gen și cea de rasă sunt pe cale de a înlocui lupta de clasă, de a alunga meritocrația și de a distruge ideea de umanitate ca unitate. Să facem din omul alb țapul ispășitor prin excelență nu înseamnă decât să înlocuim un rasism cu altul; și, într-un viitor ce se anunță sumbru, cu societăți tribale care-și păzesc cu strășnicie identitatea, pradă unui război al tuturor contra tuturor“, notează marele gânditor francer. Cel care a avut generozitatea de a acorda un interviu în exclusivitate României literare chiar despre tematica explozivului său eseu.
Cristian Pătrășconiu: În ce constă noul rasism despre care vorbiți și scrieți în cel mai recent volum de eseuri al dumneavoastră?
Pascal Bruckner: Este un fel de rasism împotriva albilor care încearcă să se justifice printr-un antirasism. Spune așa: dacă ești anti-rasist, trebuie să te poziționezi împotriva albilor deoarece, potrivit unor teoreticieni americani, oamenii albi sunt rasiști din naștere, prin însăși natura lor. Cu alte cuvinte, dacă te-ai născut alb, îi prigonești pe cei cu pielea închisă la culoare. Desigur, acest lucru are legătură cu o problematică americană: raționamentul nu se poate aplica în cazul Europei ca atare, însă am adoptat această teorie deja în Franța, Anglia, Germania și cred că acum ea se răspândește inclusiv în România.
Este cu adevărat o formă de rasism sau este un rasism imaginar?
Cred că este un rasism imaginar pentru că nu poți acuza pe cineva că s-a născut negru, alb sau arab, asiatic sau indian. Nu poți acuza acea persoană de rasism pentru simplul fapt că există, este așadar un fel de răstălmăcire a rasismului tradițional. Această filosofie a luat naștere în campusurile din America de Nord.
Cine este „vinovatul aproape perfect“?
Filosofiile de stânga. Pe de altă parte, „vinovatul aproape perfect“ este omul alb, adică occidentalul acuzat că a colonizat întreaga lume, că a robit semeni de-a lui, mai ales africani, este acea persoană vinovată de tot ce nu merge bine pe această planetă: încălzirea globală, nedreptatea, inegalitățile. Acum ne dăm seama că lucrurile sunt mai complexe de atât. Dacă este adevărat că opt state din Occident au fost imperialiste și colonialiste, restul Europei a fost colonizat – România o știe atât de bine, doar s-a aflat sub dominație otomană, rusă, iar istoria lumii nu poate fi redusă la colonialism, sclavie și anti-imperialism.
Cum s-a ajuns aici, să avem așa ceva, „un vinovat aproape perfect“?
Cred că aceasta se datorează, în principal, dispariției stângii tradiționale, cea comunistă și cea socio-democrată. Acest gol a fost umplut rapid de teorii despre rasă, gen și identitate importate din Statele Unite, astfel că, în prezent, mulți adepți ai stângii din Europa încearcă să explice istoria opresiunii prin categorii precum rasa, genul și identitatea.
Să fie acest nou rasism și o afacere profitabilă pentru mediul universitar?
Este, în primul rând, o afacere foarte profitabilă pentru mediul universitar. În fiecare universitate americană sau britanică (mai nou, și în Franța) există un birou cu birocrați care se învăța de relațiile dintre fete și băieți, de sexualitatea binară…, iar datoria de a-i educa pe tineri principalele noțiuni din matematică, algebră, literatură este înlocuită de datoria de a institui un fel de dreptate de gen între femei, bărbați, transsexuali și alții. Obiectivele academice au suferit transformări radicale.
Este vreun interes academic real, sau e vorba despre bani și promovare în carieră?
E vorba despre tot. Dacă aparții unei minorități, spui acest lucru și, de asemenea, că te consideri o victimă. Poți profita de această situație. Mai presus de toate, este o credință, o religie. Este un cult nou, apărut în campusurile americane și care, acum, pătrunde în campusurile din Europa și ajunge peste tot, în India, în Israel; peste tot sunt oameni care pretind că ar crede în această nouă religie rasistă, care îl acuză pe omul alb, indiferent de gen, că s-ar fi născut rasist.
Sunt Statele Unite un agent periculos de difuzare a ceea ce numiți dv. – și sunt cu totul de acord – rasismul de tip nou?
Statele Unite sunt împărțite: curentul woke-ist este mai puternic în rândul stângii, a partidului democrat din SUA, deoarece republicanii urăsc genul acesta de teorie: woke-ismul. Oamenii woke au invadat mass-media, universitățile și marile corporații. La ora actuală, nu doar în media, dar și la nivelul marilor companii avem departamente de „justiție de gen“, „justiție rasială“ etc. E un fenomen care preocupă societatea actuală.
Discursurile de acest tip provin din Occident, deoarece Occidentul practică ura de sine cu mare voluptate? Să fie, oare, un semn al unei mari crize?
Da, suntem specialiști în a ne dușmăni propria specie. Le-am atribuit semenilor noștri toate relele de pe lume. Chiar și în Franța avem intelectuali care explică tuturor că noi l-am creat pe Putin cu mâinile noastre și că ar trebui să ne simțim noi răspunzători de invazia din Ucraina, pentru că e vina noastră. Spun că trebuie să ne simțim vinovați, să îngenunchem și să ne cerem iertare. Într-adevăr, dușmănirea propriei specii este una dintre principalele caracteristici ale Europei postbelice, însă sper că, prin acest nou conflict din Ucraina, auto-dușmănia să ajungă să se transforme, treptat, în stimă de sine, care ar fi mai bună, pentru că înțelepciunea înseamnă mai mult decât auto-dușmănie.
Este o coincidență că marea majoritate a acestor discursuri despre noul tip de rasism provin din stânga spectrului politic?
Deloc. Eu am afirmat că stânga și-a pierdut toate valorile, toate modelele. După căderea Zidului Berlinului, în 1989, stânga a rămas fără comunism, iar acum socio-democrații nu reușesc să ofere noi modele, de aceea aceste noi teorii care vin de peste Atlantic încearcă să umple un gol.
Genul acesta de gândire despre un nou rasism este o pasiune de moment, sau ceva mult mai profund, cu implicații pe termen lung?
Se poate crede că este o modă trecătoare. Eu cred că este ceva mai adânc, ar putea fi ca marxismul în Europa după Al Doilea Război Mondial, ar putea fi ceva care să dureze vreo 10-20 de ani, un curent care să se infiltreze prin toate canalele în mediul universitar, în firme și în media. Ar putea chiar să dureze mai mult decât credem noi.
În ce mod este această manieră de gândire o nouă formă de religie? Sau, cum a spus George Steiner, o „religie-surogat“?
Există un intelectual american numit John McWorther, un afro-american care scrie la „New York Times“ și care predă la Universitatea Columbia – el a afirmat că este o nouă religie rasistă, îndreptată împotriva rasei albe, însă care le va face mult rău negrilor, fiindcă este foarte rău ca oamenii de culoare să fie tratați mereu ca victime. Aveți dreptate, este un surogat de religie, este ca un înlocuitor al marxismului, care nu mai există. Lupta de clasă a fost înlocuită cu lupta de rasă, care nu-i cu nimic mai bună, cred eu.
Există vreo legătură între acest nou mod de gândire și vedeta mediului universitar, axiomele de tip „corectitudine politică“?
Cred că da. Cred că este o continuare a corectitudinii politice. Este asemenea arhitecturii unei case: corectitudinea politică reprezintă parterul, în timp ce etajul întâi și mansarda sunt ocupate de woke-ism și de forma aceasta de neorasism apărută în America, ce pune orice rău de pe planetă pe seama faptelor rele săvârșite de rasa albă. Așadar, da, are legătură cu corectitudinea politică.
Woke-ismul este fiul corectitudinii politice?
Nepotul, de fapt. S-a schimbat ceva în teoria politicilor de stânga atunci când majoritatea teoreticienilor și filosofilor a încetat să mai creadă că la baza societăților contemporane stau conflictele sociale. Acum, principalele ciocniri survin între majorități și minorități. Woke-ismul, așa cum este el numit, este o teorie care promovează minoritățile în detrimentul majorităților, iar în America, majoritatea este albă, de aceea minoritățile împrumută „permise de liberă trecere“ în funcție de culoarea pielii.
De ce este atât de vinovat omul alb din punctul de vedere al teoriei neorasiste?
Deoarece americanii consideră că istoria lor ar trebui să fie istoria întregii lumi, iar în America, protestanții albi anglo-saxoni au promovat sclavia și segregarea. Ei consideră că istoria americană este una deosebită și că ar trebui să fie extrapolată în tot restul lumii, mai ales în Europa, unde, în Europa Occidentală, au fost coloniști. Această extrapolare este injustă, ea este adecvată doar în SUA – nu și în Europa, nu și în restul lumii. Pe de altă parte, cuvântul „rasism“ ar trebui folosit la plural. Nu există un singur rasism, ci multe tipuri de rasism diferite. Ar trebui să recunoaștem că acest lucru e destul de cinstit.
Dar chiar și în Statele Unite, care au, cum spuneați, această istorie deosebită: chestiunea ține de prezent, sau de trecut?
Statele Unite au făcut progrese mari în privința rasismului. Au renunțat la segregarea din școli, din transportul public, din spațiile publice, au promovat intens minoritățile de culoare, însă mai sunt multe de făcut și cred că este incorect să descriu situația afro-americanilor din zilele noastre comparativ cu cea din anii 1940 – 1950. Acum lucrurile stau sensibil altfel – dacă situația ar fi rămas aceeași, SUA nu l-ar fi avut pe Barack Obama președinte. Trebuie să recunoaștem ce progrese s-au reușit și ce mai e de îmbunătățit.
Pe de altă parte, poate fi gândirea în acești termeni o formă de fascism? Gândirea în acești termeni sau, mai degrabă, construirea unei noi forme de rasism în jurul omului alb?
Ne reamintește de teoriile fasciste din anii 1930. Așa este, se apropie foarte mult de teoriile rasismului din secolul al XIX-lea, așa cum am avut în Franța și în Germania. Seamănă mult cu teoria lui Alfred Rosenberg despre rasa superioară și rasa inferioară. Însă este un fascism invers. Înainte, albii erau descriși ca fiind superiori, iar acum reprezintă stratul de jos al societății, în timp ce oamenii de culoare sunt pătura superioară. Chiar și inversat, tot rasism rămâne și tot ne amintește de ce s-a întâmplat în anii 1930.
Este, în același timp, și o formă de neo-comunism?
Nu e foarte departe de comunism. Societatea a cunoscut fascismul, apoi comunismul. Este un nou sincretism între eforturile minorităților de a fi recunoscute ca o forță viguroasă și un sincretism între vechiul anti-rasism și noul neo-rasism. Este un sincretism foarte interesant, dar foarte departe de viziunea de stânga tradițională. Din punctul meu de vedere, constituie o diversiune de la adevărata luptă, care este la nivel social în fiecare țară, indiferent de culoarea pielii.
Ați scris în carte despre Sfânta Treime incriminatoare. De ce au aceste discursuri o cotă publică așa de înaltă? Neo-feminismul, anti-rasismul și decolonizarea.
Pentru că, după cum am spus, discursul stângii tradiționale a fost devalorizat de eșecul comunismului, de faptul că luptele sociale nu au aceeași importanță peste tot; de aceea acum oamenii se bazează pe discursurile despre rasă, feminism, decolonialism. Interesant la decolonialism este că afirmă așa: chiar dacă decolonializarea s-a produs în anii 1960, fenomenul încă nu a luat sfârșit. Să ne decolonizăm pe noi înșine și să extirpăm rădăcinile mentalității imperialiste. Trista ironie a acestui gen de discurs este că nu vede ce se întâmplă în lumea zilelor noastre. În zilele noastre, o țară precum Turcia vrea să reclădească Imperiul Otoman. O țară precum Rusia vrea să repună pe picioare – prin forță – Imperiul Rus. China vrea să fie din nou imperiu și doar Occidentul, care este sensibil la autocritică, acceptă să fie atacat; fie și numai Europa Occidentală, cea care a renunțat la colonialism. Acest discurs nu este adaptat la realitate.
Unul dintre capitole se intitulează „Confortul resentimentului“. Pentru cine sunt resentimentele confortabile?
S-ar putea spune că se manifestă resentimente adânci față de Occident, deoarece civilizația occidentală se bazează pe o cultură bogată și prosperă, care a dominat lumea timp de patru secole și care încă este una dintre cele mai bogate. Există resentimente la adresa Occidentului pentru că a subminat, probabil, valorile societăților tradiționale și nu s-a prăbușit în urma decolonizării. Mulți autocrați și mulți tradiționaliști urăsc Occidentul pentru ceea ce este și pentru ceea ce a făcut. Cât despre resentimente… face „bine“ să urăști pe cineva, pentru unii reprezintă un scop în viață. Ura sau faptul de a nu aprecia ceva îți oferă sens în viață, este o modalitate de a-ți asigura o putere de durată pentru a-ți distruge oponentul.
Denigrarea rasei albe are deja consecințe tragice, sau acestea pot deveni tragice dacă nu suntem precauți?
Da, pot fi dramatice sau chiar tragice pentru profesori la nivel pre-universitar și universitar, în campusuri și în universități, acestea fiind țintele studenților; aceștia vor trebui să demisioneze, dacă vorbesc nepotrivit, vor trebui să-și ceară scuze, și-ar putea pierde locurile de muncă, ar putea fi înlăturați din rândul cadrelor didactice sau al scriitorilor. Acest gen de tragism a fost foarte bine ilustrat în minunata carte a lui Philip Roth, Pata umană, scrisă acum 50 de ani și care este o capodoperă. Ilustrează foarte bine tragedia trăită de mulți profesori universitari din SUA, din Anglia, mai nou și din Franța, unde sunt acuzați de islamofobie. Dacă este o tragedie pentru Occident? Da, este o tragedie pentru cunoaștere. De exemplu, când acest nou cult explică lumii că nu există bărbat și femeie și că trebuie să eliminăm genul omenirii, când afirmă că bărbații trebuie numiți „indivizi cu penis“, iar femeile – „persoane cu uter“, când la companiile aeriene canadiene și germane nu se mai spune „Doamnelor și domnilor“, ci „Stimați pasageri“, să nu atribui vreun gen persoanelor care nu se simt nici bărbați, nici femei, când, în medicină, refuzi să concepi tratamente pentru cancerul la bărbați și la femei, ceea ce ține știința pe loc… e incredibil deja. Genul acesta de teorii n-ar trebui să pătrundă în domeniul științific. În SUA sunt profesori universitari care afirmă că matematica este rasistă, deoarece este a rasei albe, că raționamentul este rasist, fiind masculin și alb. Și în Franța există oameni care afirmă așa ceva. Sunt oameni care spun că muzica clasică este rasistă pentru că o notă albă valorează cât două negre. Atunci oamenii aceia ar trebui să nu mai asculte Beethoven, Mozart, Bach, Rahmaninov, ar trebui să asculte doar hip-hop și rap și ajungem astfel la o regresie culturală; ar putea fi destul de trist, însă eu sper că omenirea se va trezi și va distruge aceste fantezii prostești apărute în mințile unor studenți de familie bună din Statele Unite.
Ce se poate face, în acest caz?
Mai întâi trebuie să ripostăm foarte strict pe planul ideilor. Nu trebuie să lăsăm nici cea mai măruntă fărâmă din această teorie să pătrundă în spațiul public. De exemplu, să continuăm să spunem „Doamnelor și domnilor“. Trebuie să respectăm transsexualii, dar reprezintă o minoritate atât de restrânsă, încât nu trebuie să încetăm să mai spunem formula „Doamnelor și domnilor“. Trebuie să ascultăm și cum se opun filosofii americani acestei idei. La ora actuală, în Statele Unite, cea mai mare reticență la teoria woke vine din partea filosofilor afro-americani, a oamenilor politici, a sociologilor. Vom combate genul acesta de filosofie refuzând s-o îmbrățișăm, s-o adoptăm. Cei pentru care a fost concepută, în principiu, această teorie sunt tocmai cei care refuză s-o urmeze. E foarte interesant. Ar trebui să fim vigilenți cu privire la fenomene de genul acesta.
Sunt rațiunea și moderația arme cu adevărat eficace în această confruntare?
Da, da. Rațiunea este arma potrivită, doar că oamenii aceia nu sunt rezonabili, așadar sunt și momente când nu e bine să recurgi mereu la arma rațiunii. Lor trebuie să le impunem interdicții, să fim fermi cu astfel de indivizi, să le ținem piept, de aceea au fost înființate în Franța multe așa-numite observatoare împotriva decolonialismului, neofeminismului și neorasismului, pentru a contracara aceste teorii și a le respinge acuzațiile nebunești cu argumente. Este un război cultural care se anunță de durată, dar care este necesar.
În ce mod este noul rasism o formă de șantaj?
Dacă ești un bărbat occidental alb de peste 50 de ani, orice afirmi va fi considerat fără valoare pentru că ești considerat în vârstă; în schimb, dacă ești o tânără de culoare, dacă se întâmplă să fii și lesbiană, cuvintele tale valorează mult mai mult decât ale bărbatului alb bătrân. În acest caz, orice ai spune este fals pentru că ești alb, bătrân și bărbat. Observați? Ajungi să fii pus la zid pentru ceea ce ești, nu pentru ce faci sau ce spui.
Ați mai riscat vreodată cu vreo altă carte mai mult decât ceea ce riscați cu aceasta?
Singurul risc este cel mediatic. Când a fost lansată cartea, publicul a crezut că am înnebunit. În Franța, cartea a fost publicată cu două luni mai devreme decât era prevăzut, imediat după al doilea val de COVID, dar fiecare cuvânt scris acolo s-a dovedit adevărat în 2021, iar în Franța s-a manifestat o reacție foarte puternică împotriva acestor teorii, care încearcă să ofere legitimitate rasismului. Astfel, i se permite oricui să urască un alb doar pentru că e alb – se încearcă o justificare a rasismului. Nu, nu am riscat nimic cu această carte. Este o continuare a unei cărți pe care am publicat-o în 1983, Lacrimile omului alb, care provocase un scandal imens la vremea aceea. A fost primită ca o reflecție scandaloasă, deoarece critica fixația pentru lumea a treia, însă această cea mai recentă carte nu a fost tradusă în Statele Unite. Americanii au refuzat s-o traducă în engleză. A fost tradusă în zece țări, dar nu în engleză, deoarece critica prea mult cultura anglo-saxonă. Dar nu mă deranjează. Ideile mele o să treacă oricum dincolo de granițe, am mulți prieteni în Statele Unite. Cea mai riscantă carte scrisă de mine în ultimii ani este o lucrare despre islamofobie (Un rasism imaginar. Islamofobie și culpabilitate). A fost periculos pentru mine pentru că am fost urmărit și atacat pe stradă. A fost riscant timp de câțiva ani, dar acum nu mai este. După cum știți, acum avem un nou inamic, care este foarte malefic și foarte periculos. Am revenit la Războiul Rece, ne-am întors în secolul al XX-lea, așadar va exista o nouă confruntare, însă combaterea neorasismului, a neofeminismului (care este un război al femeilor împotriva bărbaților) și lupta împotriva decolonizării rămân un obiectiv intelectual foarte important, iar Franța are armele necesare împotriva acestui tip de teorii. Prin natura noastră, suntem republicani și considerăm că fiecare ființă umană este egală oricărei alteia.
Francezii cred în universalitate și nu împart societatea în funcție de etnie, de rasă, de categorii ori de grupuri, cum fac americanii. Aceasta este principala diferență. Noi percepem poporul francez ca pe o unică persoană, indiferent de origini, de credință sau de necredință, pe când americanii sunt obișnuiți, prin natura lor, să-și împartă propriul popor în chinezi, latino-americani, negri, albi, arabi, sud-americani. Noi, în Franța, încercăm să evităm asta, chiar dacă mulți oameni de aici au încercat să procedeze ca în America. Trebuie să avem grijă să nu repetăm greșelile stângii americane, care a renunțat la orice preocupare pentru dreptatea socială.
O ultimă întrebare: cineva care denunță noul rasism poate fi numit neorasist?
Desigur. Spui asta pentru că ești tu însuți rasist și este o modalitate de a scăpa de acuzații. Litigiile sunt, de obicei, soluționate în instanță. Am avut multe procese în ultimii ani, deocamdată am primit câștig de cauză. Este o dezbatere publică și e foarte interesant să existe genul acesta de dezbatere în public și mai este o latură specifică Franței, poate nu și României. În Franța, această nouă filosofie despre gen, rasă și identitate are puncte de confluență și cu relația noastră cu Islamul. Oamenii afirmă că musulmanii din Franța sunt tratați ca niște câini, adică sunt ținuți din scurt, persecutați, că noi suntem cu toții islamofobi și că ar trebui să ne cerem iertare pentru modul în care îi tratăm pe musulmani. Desigur, pentru noi este o luptă interesantă, fiindcă trebuie să recunoaștem că avem între 5 și 7 milioane de cetățeni musulmani care au cetățenie franceză, la fel ca oricare alt conațional și trebuie să facem distincția dintre cele 7 milioane de musulmani și extremiștii care încearcă să târască comunitatea musulmană într-un război religios și cultural la adresa valorilor republicii franceze. Este un alt domeniu pentru care se poate milita, este o altă luptă, însă trebuie să luptăm pe ambele fronturi – pe plan cultural, împotriva acelor idei care provin din Statele Unite, reunite sub denumirea generică de woke-ism, și pe plan religios, împotriva ideii că Franța este o țară islamofobă, ceea ce, din punctul meu de vedere, nu este adevărat, pentru că vin să trăiască în Franța tot mai mulți musulmani. Îmi închipui că se simt bine în Franța, cel puțin, în țara noastră, au posibilitatea să creadă în Dumnezeu sau să nu creadă, să-și urmeze religia sau să renunțe la ea.
