Ochiul magic 13/2022

Angrenaje și rotițe

O rotiță dintr-un angrenaj care se mișcă aiurea sau se blochează poate avea considerabile efecte negative, inclusiv pe acela de a opri funcționarea respectivului mecanism, oricât de complex și de performant ar fi el în rest. Iar această situație e valabilă nu doar în sistemele mecanice, ci și în acțiunile umane, în felul cum se desfășoară activitatea diverselor instituții. E suficient ca undeva, pe lanțul unei inițiative/ al unui proiect, o persoană, rotița aceea care frânează!, să fie incompetentă sau să fie rău intenționată, pentru ca totul să se dea peste cap.

Noi, la Uniunea Scriitorilor, am simțit pe pielea noastră, nu o dată, ce înseamnă să ai de-a face cu cineva care îți pune bețe-n roate în activitatea pe care o derulezi corect, cu bună-credință și care, în mod normal, ar trebui să meargă șnur. E vorba și despre ce am avut de tras din pricina a doi inspectori care interpretau eronat, abuziv legea și ne învinovățeau de grozăvii care, dacă acuzele lor erau adevărate, ar fi dus la distrugerea instituției noastre. E vorba și despre greutățile pe care alți funcționari ni le fac, de ani și ani de zile, în aplicarea legii pentru finanțarea revistelor. E vorba și despre vădita încercare recentă de excludere a Uniunii din proiectele ținând de zona culturii scrise de la ICR.

De ce pun piedici cei care le pun? Repetând, două sunt cauzele principale. Fie incapacitatea lor profesională, nepriceperea strigătoare la cer. Fie ostilitatea față de partenerii lor a anumitor funcționari, rotițele acelea!, care-și amestecă sentimentele personale în modul în care își îndeplinesc sarcinile de serviciu. Și într-un caz și-n altul, răul e la fel de mare, uneori chiar de nereparat.

Oricum, avem un talent deosebit noi, ca nație, de a ne faulta unii pe alții, încât, până la urmă, nimeni nu câștigă, nimic nu înaintează și totul stă să se destrame. Locuiți de acest resentiment păgubitor, nu ne miră lipsa de progres, încetineala exasperantă din societatea românească și nu ne miră că proiectele care de mult s-ar fi cuvenit să fie duse la bun sfârșit se tot amână într-o fatalitate a eșecului. Încă n-avem o autostradă care să traverseze țara de la Est la Vest, și alta, de la Nord la Sud. Iar gazele din Marea Neagră stau neexploatate, în vreme ce importăm scump și nesigur de la statul care tocmai a pornit o agresiune armată de neconceput în zilele noastre.

Chiar, pentru atâtea decizii greșite, pentru atâtea nefapte, pentru atâtea nepermise întârzieri istorice care ne plasează, iată, într-o poziție dezavantajoasă, nimeni dintre responsabilii politici de care a depins realizarea sau nerealizarea acestor lucrări nu e tras niciodată la răspundere. În schimb, se caută nod în papură unde?, la o organizație a scriitorilor care și așa abia izbutește să țină în viață literatura română marginalizată.

Întorcându-ne la rotițele care încurcă lucrurile. Toate partidele noastre au tendința, din ce în ce mai accentuată în anii din urmă, de a promova în diverse funcții nu persoane competente, ci oameni de partid, care n-au nici în clin nici în mânecă cu domeniul unde sunt trimiși. A se vedea unele noi numiri în funcția de director adjunct la institute ICR din străinătate. Vai, am ajuns să avem nostalgia anilor de început, ’90, când în prim plan erau aduse personalități de incontestabilă valoare: Mihai Șora, Andrei Pleșu, Ion Caramitru, Mihai Zamfir, Marian Papahagi, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Adrian Iorgulescu și mulți alții. (Gabriel Chifu)

Bref

Astăzi, din nefericire, nu e nevoie să plăsmuim cu ajutorul fanteziei, prin exerciții de imaginație, un tablou al monstruozității. Monstruozitatea se petrece aievea, sub ochii noștri, aproape, în Ucraina și se transmite în direct prin televiziune și internet. Atrocitățile comise acolo de trupele rusești continuă cu maximă intensitate. Râvnind nebunește să refacă imperiul sovietic, Putin acționează cu cruzime și într-o totală sfidare a adevărului. Metodele lui copiază până în amănunt crimele altor dictatori europeni din trecutul apropiat: Stalin și Hitler.

Dar sunt de remarcat în desfășurarea dramaticelor evenimente din țara vecină câteva evoluții la care Putin nu se aștepta și care, de altfel, surprind pe toată lumea. În primul rând, patriotismul ucrainenilor, dorința lor de a ține piept cotropitorilor, dăruirea cu care luptă ca să-și apere teritoriile. Armata ucraineană se dovedește bine pregătită și nu numai că nu a fost zdrobită de ruși, ci începe să obțină unele victorii. Și, în al doilea rând: starea armatei agresoare. Trupele rusești n-au nici determinarea, nici pregătirea militară, nici tehnica de luptă necesare pentru a duce și a câștiga acest război aberant. În loc de o infernală, irezistibilă mașinărie de război, așa cum își prezenta propaganda de la Moscova forțele armate, vedem o mulțime de inși în uniformă militară, dezorganizați, derutați, descurajați, care excelează doar la un capitol (nu pe câmpul de luptă!): distrug obiective civile și ucid oameni nevinovați. Diferența dintre cele două tabere care se confruntă e ca de la cer la pământ: de o parte, cei care-și apără căminele, pământurile, viitorul copiilor, libertatea, iar de cealaltă parte, niște oameni care nu cred în ceea ce fac, împinși la crimă de ambițiile unui personaj sinistru.

După cum se pare, planurile și estimările lui Putin au fost în totalitate greșite. Bazându-se pe o justificare cusută cu ață albă a invaziei (denazificarea Ucrainei!), a mizat că va ocupa Ucraina rapid, înaintând în marș triumfal – și a greșit. A mizat că în regiunile cu populație preponderent rusofonă localnicii nu-i vor opune rezistență, îl vor primi cu flori și el va reuși fără efort să lege teritoriile din sudul-estul Ucrainei, Lugansk și Donețk, de Crimeea și, apoi, prin Herson și Odessa, de Transnistria, ajungând astfel să stăpânească Marea Azov și să taie ieșirea Ucrainei la Marea Neagră – și a greșit. A mizat pe indiferența și pe egoismul statelor occidentale care, dependente de gazul rusesc și preocupate să-și prezerve propriile interese, vor închide iar ochii la expansiunea sa brutală – și a greșit. A mizat pe dezbinarea statelor NATO – și a greșit. Revoltătoare, faptele sale abominabile au făcut ca țările din Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii să fie mai unite decât oricând. De pildă, important, la recentele întâlniri dintre liderii G20, s-a hotărît ca SUA să furnizeze gaz lichefiat țărilor din UE și, mai mult, acestea să achiziționeze gaz din surse alternative, în comun, nu separat.

Încă un accent neapărat de pus. S-a demonstrat în aceste zile cât de ușor putem fi manipulați și cât de diferită este uneori imaginea publică a unui om față de cum este el în realitate. Exemple? Două nume ne vin imediat în minte – Zelenski și Biden. Despre președintele ucrainean se repeta insistent, și eram tentați să luăm lucrul ăsta drept adevăr!, că este doar un comediant oarecare, cu totul diletant într-ale politicii, când, de fapt, se dovedește a fi o personalitate puternică, un conducător tenace, curajos, lucid, devotat poporului său. Iar președintele Statelor Unite era înfățișat de către adversarii extrem de activi pe rețelele de socializare drept un om la capătul puterilor (eufemistic vorbind!), care face doar figurație în rolul acesta de președinte al Americii, prea greu de dus pentru el. Și, de fapt, domnul Biden ne-a arătat cu prisosință că este altfel: săptămâna trecută, la Varșovia, a ținut un discurs istoric. N-a citit niște cuvinte de pe o foaie de hârtie, ci a vorbit liber, cu însuflețire, cu fermitate, necruțător cu agresorii, empatic cu victimele, situându-se răspicat de partea democrației și a libertății, afirmând o voință clară de a le apăra, având o reprezentare profundă a hărții planetare a binelui și răului, și, în fond, impunându-se ca un lider autentic al lumii libere.

Așa încât se cade să fim atenți atunci când aplicăm cu lejeritate etichete unora și altora: ne putem înșela amarnic. (Gabriel Chifu)

O carte pe zi

Este titlul unei emisiuni de pe DG 24, în colaborare cu Editura Litera. O idee, neîndoielnic, bună. Promovarea lecturii este o măsură pentru care pledăm și noi de multă vreme. Importante sunt două lucruri: ce citim și cum citim. În legătură cu ele, inițiativa cu pricina ridică unele semne de întrebare. Prima: ce cărți ne sunt recomandate. Observăm că aproape toate sunt traduceri și prea puține sunt cărți de literatură. Cât despre literatura română contemporană, ea este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire, vorba lui nenea Iancu. Cunoșteam interesul exclusiv al Editurii Litera pentru cartea străină, dar aici e vorba și despre DG 24, al cărui proiect n-are niciun motiv să se limiteze la spațiul cultural internațional. A doua întrebare se referă la absența oricăror date despre autorii traducerilor. N-am citit cărțile, așa că nu putem băga mâna în foc că traducătorii nu sunt, ca și la alte edituri, niște roboței. Care este numele autorilor, știm, dar nu și cine sunt ei, ce opere au mai publicat sau chiar în ce limbă scriu. Vor fi figurând toate acestea pe coperta cărților, dar noi suntem informați de DG 24. În al treilea rând: nu știm nici cine sunt autorii textelor de prezentare. Să fie ele preluate de pe coperta cărții sau să fie fabricate la televiziune? Nu e o simplă curiozitate. Există o lege a drepturilor de autor și o instituție de profil, ORDA. (Oare la ORDA e cunoscut faptul că la Editura Litera se fac contracte pe… 50 de ani?) Tocmai de aceea ținem să știm cui trebuie să atribuim nu numai conținutul prezentărilor, uneori cam primitiv, dar și exprimări precum aceasta, referitoare la un roman a cărui acțiune se petrece în timpul celui de Al Doilea Război Mondial: un stil de o dulceață sublimă? Ce ar mai fi de zis?

Cine sunt adevărații mincinoși?

Zilele trecute, Putin a semnat o lege care-i condamnă la 15 ani de închisoare pe cei care „pun în circulație minciuni“ despre „operațiunea militară specială“ din Ucraina. Pe cei care vorbesc, de exemplu, despre războiul contra Ucrainei. Sau despre invadarea țării vecine. Vor mai fi fiind și alte cuvinte sau expresii interzise, a căror folosire îi condamnă pe cetățenii ruși la închisoare. Nu cunoaștem textul legii, dar bănuim că glaznosti, între altele, se află în mod cert pe listă, dat fiind că Gorbaciov îl socotea un combatant util contra minciunii oficiale, tocmai aceea pe care legea lui Putin vrea s-o pună la adăpost. E ușor de înțeles de ce: dacă ar exista transparență în comunicatele oficialității moscovite, s-ar vedea imediat cine sunt adevărații mincinoși. Nu bietele mame rusoaice care-și plâng copiii morți în război, nici soțiile care au rămas văduve după ce bărbații lor au fost uciși pe front, ci Putin însuși, părintele marii minciuni, Peskov, mincinosul de serviciu, precum și slugile titrate ale Kremlinului, Lavrov, Medvedev și alții. Acestora din urmă ar trebui să le fie aplicată legea lui Putin, nu celor care protestează contra unui război fără sens și fără justificare. Va veni, poate, vremea în care legea să se întoarcă împotriva legiuitorilor înșiși. S-au mai văzut cazuri.

Șantaj politic

Nu s-a mai întâmplat niciodată: Putin și purtătorii săi de cuvânt au declarat că vor retrage Rusia din toate acordurile internaționale. Multe dintre aceste acorduri au fost încheiate încă din perioada sovietică. Brejnev a semnat faimosul Acord de la Helsinki (pe care românii de rând l-au ironizat într-o formulă caracteristică: noi nu ne helsinchisim), chiar dacă, împrejurare psihanalizabilă, a reușit abia după șaisprezece încercări să pronunțe cuvântul rusesc echivalent expresiei cooperare internațională. E vorba de tratate care se refereau, pe de o parte, la respectarea granițelor dintre state, așa cum au rezultat ele din dispariția URSS sau a Iugoslaviei, iar pe de alta, la interdicția de a folosi arme de distrugere în masă, chimice, bacteriologice și, nu în ultimul rând, nucleare. Chiar dacă a încălcat uneori înțelegerea, furnizând Siriei arme chimice, Rusia a negat constant acest lucru. Ceea ce se întâmplă acum reprezintă ceva absolut inedit: nu numai că Rusia declară oficial că nu mai recunoaște niciun Tratat, dar reactualizează o idee de acum câțiva ani, care n-a fost băgată în seamă de Occident, aceea a „strategiei de apărare“, care prevede recurgerea la orice mijloace, dacă situația internațională o pretinde. Inclusiv, armele nucleare. Este o amenințare excepțional de gravă, care a neliniștit pe toată lumea și, nu în ultimul rând, pe politicieni și pe experții militari. Am ascultat numeroase opinii referitoare la modul în care trebuie luată această amenințare. Există unanimitate într-o singură privință și anume că un război mondial nuclear înseamnă sfârșitul civilizației noastre. În rest, părerile sunt împărțite, deși alarma are în toate un grad ridicat. În ce ne privește, suntem de acord cu cei care consideră că, păstrându-ne trează vigilența, amenințarea este o formă de șantaj politic, la care Putin a fost obligat nu ca urmare a euforiei provocate de „victoriile“ din Ucraina ale armatei sale, ci din disperarea provocată de rușinoasele ei înfrângeri. Până și presiunea bombardamentelor în plină desfă­șurare a întâlnirilor bilaterale (care numai negocieri nu pot fi numite!) reprezintă o formă de șantaj. Dacă Putin ar fi sigur că va câștiga răz­boiul, ar accepta un armistițiu. În nebunia lui criminală, nu se poate să nu știe că, în orice bunker sofisticat s-ar refugia, nu se poate sustrage soartei umanității în cazul unui război nuclear. Nu mai vorbim de generalii lui, primii expuși dintre toți pământenii. Ei n-au unde și cum să se as­cundă. Istoria ne învață că bunkerele nu sunt adăposturi și, cu atât mai puțin, centre de comandă, ci locuri în care se moare. (Cronicar)