Acum mulți ani, la începutul anilor nouăzeci, am văzut la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu Idiotul. Un limbaj regizoral complet diferit, un soi de nebunie cinematografică și un tip de performanță care ne-a uluit pe toți. Actrița din rolul principal părea aproape ireală. În frumusețe, în plasticitatea corporală, gestuală. În tot. O trupă din Ucraina ne tăvălise stările interioare și ne alungase prejudecățile. Am stat împreună, dar n-am reușit să comunic cu ei. Nu știu deloc rusește, iar ucraineană, nici atît. Și totuși, eram împreună. Ne înțelegeam perfect și profund. Le-am spus atunci lui Virgil Flonda și lui Constantin Chiriac că poate ar fi nevoie și în mișcarea noastră teatrală de regizorul Andriy Zholdak, discipol al lui Anatoli Vasiliev, de tipul acesta de experiență. Simțeau la fel. Foarte curînd, Zholdak a venit la Sibiu și a început să monteze sistematic. Așa a început drumul lui în teatrul românesc. Și inițierea mea în felul lui de a privi și de a face artă. De a simți empatic, pasional, furtunos lumea și pe el însuși. I-am învățat cod-ul. Profesional și uman. Nu am fost niciodată sensibilă la teribilismele lui, la „inadaptarea“ lui socială, la neputința de a comunica dincolo de scenă. Am învățat să-i privesc și să-i înțeleg spectacolele, am învățat să vorbesc cu el, chiar și cînd părea că nimeni nu mai poate asta. Hotărîrea lui Flonda și a lui Chiriac, ca directori, să-l aibă pe Zholdak în repertoriu mi se pare și astăzi o decizie avangardistă. O asumare a unui tip de limbaj de foc, de radicalizare a discursului estetic și în același timp, de inițiere pe drumul teatrului mare și al căutării de sine. Nu cred că vreunul dintre spectacolele lui le-a adus liniște. Pentru mine, Viața cu un idiot de Victor Erofeev este durerea însăși a creației mari. A existat mereu un vuiet în jurul montărilor sale, pînă la scandal. Care a depășit, nu de mult, complet analiza, valoarea unui spectacol mare cum este Rosmersholm de la Teatrul Maghiar din Cluj și s-a dus în altă zonă. O mare nedreptate a creat această mutare de pe șina artei, pe cea a militan tismului. Zholdak știe să citească partiturile feminine din orice tip de dramaturgie într-un fel unic. Datorită lui, trei actrițe din trei teatre diferite, în trei momente teatrale diferite, istorice și așa mai departe, au explodat în lumina scenei și în văzul nostru, al tuturor. Într-un fel absolut unic, cum spuneam. Cristina Flutur la Sibiu, poate mai cu seamă în Viața cu un idiot, Eva Imre în Rebekka West din Rosmersholm de la Teatrul Maghiar din Cluj și, acum, Costinela Ungureanu, Ellida din Femeia mării de la Teatrul Național din Craiova. Nici una dintre ele nu era debutantă la momentul distribuirii lui Zholdak. Și Cristina Flutur avea multe roluri jucate la Sibiu, și Costinela Ungureanu a jucat constant la Craiova. Iar Radu Afrim cred că a simțit primul interiorul ei, mult mai complex, destul de puțin exploatat.
Andriy Zholdak nu a intuit-o pe Costi nela Ungu reanu din prima a fi Ellida lui din această Femeia mării. S-a întîmplat asta și la Rosmersholm. Eva Imre a intrat în Rebekka mult după începerea repetițiilor, din cauza unui accident stupid al colegei pe care a înlocuit-o. La Craiova, actrița Costinela Ungureanu a fost a doua încercare pentru ceea ce a devenit un fel de one woman show. Regizorul Andriy Zholdak schimbă perspectiva nu doar a personajului, dar și a poveștii. Ce se vede pe scenă, de la un moment dat încolo, este ce vede Ellida. Cum vede Ellida. Este viziunea ei asupra trecutului și a tuturor fantasmelor, asupra apei, vulturilor, pescărușilor și delfinilor, asupra prezentului și a soțului său, doctorul Wangel. Această privire o aduce fizic, pe scenă, pe Prima soție a doctorului Wangel. O prezență apăsătoare, malefică, perturbatoare. Ellida o vede concret, nu doar îi simte cum își întinde tentaculele răului. Resimte asta ca pe un blestem al nefericirii ei. Casa este în posesiunea fostei mame și soții, patul conjugal, autoritatea Ellidei. Prezentul. Nu există șanse pentru viitor. Străinul, marinarul, omul mării, americanul, un personaj la limita închipuirilor Ellidei și a unei iubiri devastatoare o ține prizonieră. Iar Lyngstrand o interesează doar pentru că îi alimentează cu informații părți din „adevărul“ ei și al legăturii cu cel cu care s-a logodit și pe care îl iubește pînă la capăt. Care pune stăpînire pe ea fără leac. Aparență și esență. Iluzie. Suferință. Boală. Transparențe. Vibrații. Un năucitor du-te-vino. O agitație fără seamăn. Și marea. Ca evadare și singură soluție de a fi ea însăși.
Spectacolul Femeia mării este despre Ellida. Ellida regizorului Zholdak. Ellida actriței Costinela Ungureanu. O performanță uriașă. De cel mai înalt calibru artistic. De la început pînă la sfîrșit. Timp de aproape patru ore. O concentrare din care actrița nu iese nicio secundă. Joacă în transă totul. Altfel nici nu cred că ar putea să facă ce face. Și cum. Corpul ei este ca un instrument muzical, cu corzi, cu multe corzi, pe care Zholdak le-a atins și le-a animat. Sînt mii de corzi care vibrează și corpul cîntă. Fiecare fibră din corpul ei cîntă. Totul este muzical. Fiecare gest, fiecare pas inventat, săriturile, în două picioare, într-un picior, mersul, toate traseele, repetitivitatea lor, a pașilor, a gesturilor. Apoi, sunetele se transformă într-o linie. Toată mișcarea Ellidei este o linie continuă, Grafica acestor imagini halucinante. La fel de puternice ca halucinațiile Ellidei. Ca zvîcnirile trupului ei, ale minții, ale sufletului. Și odată parcă zboară, se desprinde din formele patologicului și se duce. Undeva. În apă, pe o stîncă, sub apă, pe cer, în nori. Nu știu. Secunde. Și iar îi văd ochii. Transa. Zbuciumul. Dar și Lumina. O urmăresc peste tot. Nu mă pot dezlipi de ce văd. Sare, se înalță, se cațără, fuge dintr-o parte în alta a scenei, sare, se înalță, se roagă, își cîntă disperarea, o lebădă captivă, obsedată de plăcerea fizică pe care nici nu știu dacă a avut-o vreodată. Nu mai știu nimic decît că nu am văzut de mult așa ceva la noi. Sau poate că niciodată sub forma acestui tip de performanță fizică care m-a dus cu gîndul la Peeping Tom, la senzualitate și sexualitate, la un tip de frumusețe ca în filmele lui Lars von Trier, străvezie și, repet, într-o lumină care își schimbă reflexele în fața privirii mele. Forță imensă și imensă fragilitate, vulnerabilitate, în același timp, alternîndu-le într-un carusel de emoții și stări. Un carusel fără sfîrșit. Și cîntecul ei. Descătușare. O anume feminitate exprimată fără epuizare în mii de semne și tensiuni. O energie fără limite. Dincolo de orice limită a corpului, a cuvîntului. În alb și negru. Stările ei și extremele ființei ei. În două rochii, una albă și una neagră. Viață și moarte. Ellida de aici și Ellida de aiurea. De pe tărîmuri misterioase. Întunecate adînc. Care se luminează de frumusețea Ellidei și a iubirii ei purtată în cuvînt și în zbor. În săriturile ei. Chinul și dragostea țîșnesc de peste tot. Patru ore. Ca într-o liturgie. Ca într-un recviem. Sub aripa geniului.
Aș spune că pentru toată această performanță nu era nevoie de un decor atît de masiv, de static, care umple scena și care opturează posibilitatea spectatorului de a vedea tot. Sînt multe scene care ar fi meritat a fi scurtate sau chiar eliminate, sînt reziduale sau nereușite. Comprimarea ar fi sporit tensiunea. M-am mirat cum regizorul nu și-a dat seama că muzica acoperă replicile. Și este excesiv folosită. Ca și anumite gesturi lascive care, dozate altfel, ar fi putut să facă sens. Că există un dezechlibru între cele două părți ale spectacolului. Regizorul renunță să mai lucreze cu ceilalți actori. Care aproape nu mai există, decît în stîngăcii, în neștiința rostirii, într-un fel amatoricesc de prezență. Mi s-a părut nedrept. Mai ales pentru Nicolae Vicol, doctor Wangel. Am simțit că s-ar fi putut duce mult mai departe. Parcă ceva sau cineva l-a oprit. Am o admirație specială pentru felul în care a înțeles că toată construcția are un singur ax: Ellida. Și susține ca axul să rămînă perfect vertical.
Această Femeia mării este Ellida. Și performanța fantastică, absolut impresionantă a actriței Costinela Ungureanu. O structură inteligentă, echilibrată, o actriță totală, o balerină făcută din plastilină, din o mie și una de registre interioare, emoționale, fizice, care spune, unic, povestea Ellidei ei și a lui Andriy Zholdak.