Nicolae Alexi face parte din acea categorie, tot mai rară, de artiști pentru care rigoarea unor exigențe de ordin tehnic constituie o condiție necesară pentru orice început de drum. Construindu-și cu tenacitate demersul, el își edifică opera în jurul acestui „axis mundi“, obligatoriu în domeniul creației și implicit în cel didactic, educându-și discipolii în spiritul stăpânirii meșteșugului, ca unică formă de câștigare a libertății. O libertate care are la bază o conștiință artistică implicată, care relevă deopotrivă calitatea discursului plastic și un mesaj cu o puternică încărcătură de natură etică. Consider că acest mod de manifestare incumbă și o formă tacită de protest care vizează tulburările pe care le traversează de o bună perioadă arta contem porană.
În încercarea de restabilire a unei autorități originare, artistul își stăpânește foarte bine creația, atât sub regimul inspirației cât și al formelor plastice în care decide să se exprime, pentru a evita orice „divagație“ greu de gestionat. Abordarea conștientă a „formei ca normă“ se petrece nu doar la nivelul imaginii, unde linia și punctul sunt folosite cu pre cizie, având convingerea că redă astfel desenului prestigiul pier dut, acela de prim mijloc de comunicare a artei. Narativitatea devine și ea o componentă constantă a creației care, deși nu își asumă niciodată predominanța, reușește să ne transmită cu destulă claritate mesajele de ironie și chiar de subtilă autoironie, ale autorului.
Lucrările lui Nicolae Alexi pot fi considerate un rezultat al științei desenului și a unor îndelungi și răbdătoare experiențe tehnice, câștigate de-a lungul anilor. Aceste virtuți ale desenului, tehnică a reprezentării aflată la hotarele artei, ne aduc în atenție personaje din cele mai diverse și elemente naturale care cuceresc prin inteligența transpunerii și amintesc de ceea ce am putea numi demnitatea artei. Una dintre trăsăturile dominante care dirijează cercetarea artistică a lui Nicolae Alexi într-un teritoriu cultural larg, este dotarea cu o profundă capacitate speculativă. El reușește să realizeze imagini inedite prin intermediul unor citate provenite dintr-un areal imagistic focusat, mai nou, pe secolul al XVIII-lea, care concentrează o bogată arhivă vizuală exprimând spiritul galant-superficial al epocii (Dantelărie, Piticul și alte întâmplări, Baroc, La iarbă verde cu Boucher). Apetența pentru asimilarea și promovarea unei epoci percepute ca fiind una a superficialității și similitudinea indusă cu epoca contemporană, reprezintă un exercițiu de rafinament intelectual echivalent cu istoriile moralizatoare sau chiar cu fabulele care făceau deliciul cititorilor sau spectatorilor de acum câteva secole. Aducerea acestui tipar de comunicare în actualitate, presupune nu doar o disponibilitate intelectuală dar și o formă de gândire creativă cu totul specială. Creația artistică este o reflectare a idealurilor și prejudecăților unui artist și, prin extrapolare, a comunității în care acesta este integrat, fiind totodată și un mijloc eficient care favorizează dinamica socializării. Cu alte cuvinte, arta vizuală este printre cei mai eficienți lianți comunicaționali. Același flux ideatic, nu lipsit de note romantice, îl face pe autor să ple deze pentru o aparentă obiectivitate a actului de creație, în contrast cu subiectivitatea exagerat afișată în operele multor contem po rani, unde armonia între calitatea actului artistic și sugestiile de natură etică, morală sau filosofică sunt polarizate vehement spre una dintre extreme.
Spontaneitatea incisivă a fost una dintre abilitățile pe care Nicolae Alexi le-a experimentat cu asiduitate în diverse perioade, producând piese de o virulență expresionistă precum: Degradare, Bombe, Călărețul, Museum, a căror expresivitate împlinește fericit diversitatea profilului său de căutător neliniștit și implicat. Discursul eterogen, care în mod intenționat optează pentru o disimulată imersiune într-un timp aparent trecut, trădează de fapt acroșajul său la timpul prezent, al cărui martor este și față de care, astfel, poate să-și exprime liber opinia, asumat critică. De aceea, lucrările sale depășesc constrângerile academismului, au o vibrație interioară care se adresează parcă asimilării senzoriale și ies din tiparele exercițiului, oricât de virtuoz, pe o temă dată.
Însă artistul nu se limitează doar la acest tip de resemantizare a unor citate culturale. El dispune și de o evidentă abilitate de a inventa, iar intenția cu care generează produse ale creativității sale este aceea de a oferi un model al cărui profil urmărește traseul propriilor sale așteptări și idealuri. În acest sens, trebuie subliniată vocația sa pentru insolit, care este atât de expresiv/creativ reliefată în piese precum: Nu vorbi, Raftul cu amintiri, După blocuri ș.a. Aici, perspectiva aparent diferită este hrănită tot din zona livrescului, conturând însă un mesaj direct asupra propriei noastre existențe și implicit asupra autorului. Mă refer la cele câteva autoportrete unde, fără a se menaja, își conturează relaxat profilul unui anti-erou, așa cum rareori îl regăsim în viața cotidiană, pentru că structura sa de adâncime este una eroic tensionată. În același context trebuie menționată și lucrarea Fără titlu, o compoziție cu multe personaje în costume din epoci diferite și unde, în plan central, îl regăsim pe autor și pe bunul său prieten, Aurel Bulacu. Acest mod de relaționare documentar-artistică relevă hipersensibilitatea celui pentru care prietenia a fost întotdeauna o constantă existențială. Creațiile sale nu reproduc realitatatea, ci o relevă într-o formă doar aparent descriptivă, compozițiile întruchipând narații ale propriilor gânduri sau trăiri. Sub această coajă a realității el transformă, interpretează și mai ales ne livrează contemporaneitatea așa cum este ea percepută prin filtrul propriei sale subiectivități, iar citatul nu este decât un vehicul de acces la o corectă receptare a mesajului.
Nicolae Alexi este unul dintre acei creatori greu de arondat unei tendințe, cu un discurs în care raportările culturale, atent selectate, se conjugă optim într-un limbaj profund personal. Utilizând imagini intrate în conștiința unui public avizat, cu fiecare dintre compozițiile sale, el accentuează impresia de „decor-scenă“ care, subliminal ne induce ideea de „viață ca teatru“, cu personaje ancorate și dirijate într-un spectacol al lumii, unde fiecare joacă un rol impus de autor. Elaborarea acestor compoziții minuțios concepute în temeiul unor proiecții mentale, relevă rigoarea și complexitatea proiectului în ansamblu, dar mai ales determinarea pe care Alexi o investește în construirea propriei opere. Privită retrospectiv, acum, la vârsta maturității, creația sa conturează o singularitate inimi tabilă în peisajul artistic din România.