Comprendre Putin…

În împrejurările tragice ale războiului declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, lucrările și analizele privind ascensiunea lui V. Putin și mai ales evoluția regimului său, de-a lungul anilor scurși de la preluarea puterii, devin tot mai importante și generează dezbateri și puncte de vedere în rândul comunității științifice și nu numai. De altfel, tema suscită, de multă vreme, un interes major atât în rândul istoricilor, cât și al politologilor și analiștilor de politică externă de pretutindeni.

Aproape direct proporțional cu manifestările în plan intern, dar mai ales extern, ale liderului de la Kremlin, în ultimul deceniu au apărut mai multe lucrări și cercetări dedicate profilului politic al lui Vladimir Putin. Din noianul de lucrări (ce reflectă un apetit istoriografic în creștere privind tema) deja publicate în mai multe limbi de circulație internațională și nu numai, sunt de menționat măcar câteva. Bunăoară, într-o ordine aleatorie, avem în vedere lucrările aparținându-le lui William J. Dobson, Robert Service, Mark Galeotti, Gerard Toal, Steven Lee Myers și, nu în ultimul rând, cercetătoarei franceze Françoise Thom.

Sovietolog de prestigiu și istoric cu o solidă expertiză în privința spațiului rus, renumit discipol al lui Alain Besançon, Françoise Thom propune în lucrarea sa cea mai recentă, apărută în ediția originală în limba franceză, în anul 2018, la Paris, sub titlul Comprendre le poutinisme o analiză riguroasă a rădăcinilor, ascensiunii și specificului regimului Putin.

Debutul analizei se întemeiază pe o tentativă de a evalua natura regimului putinist, care relevă mai degrabă dificultatea de încadrare a acestuia într-un anume tipar; variantele luate în seamă sunt din cele mai diverse: este oare vorba de un autoritarism mascat de decoruri democratice stil Potemkin?; poate fi vorba de o autocrație ce se înscrie în continuitatea istoriei ruse?; este putinismul un soi de fascism postmodern, ba chiar un neo-totalitarism de tip soft? Un noian de etichete, care suscită tot atâtea argumente și contra-argumente. Françoise Thom evidențiază, totodată, unul din obstacolele fundamentale ce stau în calea înțelegerii fenomenului putinist, anume acela ce ține de tendința de a crede că acesta coincide cronologic cu venirea la putere a lui Putin, în 1999-2000, și că sistemul putinist reprezintă antiteza regimului lui Boris Elțîn, când de fapt fundamentele acestui sistem au fost puse încă din anii 1992-1993, în vremurile tulburi de după prăbușirea URSS, în vreme ce rădăcinile sale sunt încă și mai adânci.

Obiectivul analizei aparținând cercetătoarei F. Thom este acela de a oferi doar o cheie care să întredeschidă porțile unui univers pe cât de complex, pe atât de diferit de al nostru.

Cercetarea este structurată pe mai multe dimensiuni și repere, iar unul dintre factorii semnificativi, deseori pierdut din vedere, este reprezentat de influența universului carceral în geneza Rusiei de azi. Sugestiv este bunăoară faptul că, în perioada 1960-sfârșitul anilor ’80, au fost pronunțate 35 de milioane de sentințe de detenție, iar în 1997 erau încă 900.000 deținuți în Rusia; însă și mai relevantă este informația potrivit căreia unul din patru ruși a trecut, de-a lungul existenței sale, prin detenție, în vreme ce în unele orașe siberiene, procentul este chiar mai mare. Iată, așadar, un element care poate explica, măcar în parte, temerile legate de potențiale represalii din partea regimului, în cazul unor atitudini sau manifestări situate în afara liniei puterii.

Analiza evaluează, în egală măsură, propagarea intensă și mai ales succesul măcar aparent (la nivelul cercurilor de la Kremlin) al doctrinei eurasiatice, așa cum a fost concepută ea de Alexander Dughin, în lucrarea sa Bazele geopoliticii; potrivit acestuia, Rusia trebuie să realizeze ceea ce era numit „un mare spațiu autarhic“, prin crearea unei uniuni vamale eurasiatice incluzând Rusia, Belarus, Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Kîrgîstan.

Cea mai importantă parte a cărții este dedicată însă ascensiunii propriu-zise a lui Vladimir Putin, iar secțiunea privind profilul lui Putin este probabil cea mai solidă și mai riguroasă analiză a metamorfozei acestuia, de-a lungul deceniilor, începând cu copilăria băiatului plăpând, educat mai mult de stradă decât de părinți, continuând cu trecutul său din KGB, în timpul misiunii în RDG (unde asistă, debusolat, la prăbușirea regimului comunist), și mai apoi cu activitatea sa la Sankt Petersburg, acolo unde Putin devenise adjunctul pentru probleme de comerț extern al primarului din fosta capitală imperială și, treptat, folosindu-se de contacte și rețele atent construite, precum și de relații cu țări precum Germania, își extinde controlul asupra economiei orașului. Culisele alegerii sale ca succesor al lui Boris Elțîn sunt evocate în detaliu, ca și fundamentele viitorului său succes în rândul unor segmente consistente din societate, întemeiat mai cu seamă pe resentimentele și umilințele acumulate de mulți dintre ruși, în anii de după dizolvarea URSS, pe fondul prăbușirii economice și implicit a nivelului de trai.

Sugestivă este percepția lui Putin asupra tehnicilor de manipulare a oamenilor, iar autoarea face referire la o declarație a lui Putin, din anul 2000, în care acesta arăta, aparent pe un ton glumeț, că din punctul său de vedere există trei moduri de a acționa asupra oamenilor, anume „șantajul, vodca și amenințarea cu omorul“.

De altfel, chiar stilul de guvernare al lui Putin este marcat de background-ul sovietic și de formația sa kaghebistă, în cadrul căreia una din regulile esențiale de conduită era să nu se acționeze niciodată deschis, pe față, în vreme ce o a doua regulă era ca adversarul să fie luat prin surprindere, pentru a obține efectul maxim și pentru a-l doborî. Una din aserțiunile autoarei are cu atât mai mare greutate, dacă o interpretăm prin prisma evenimentelor din ultimele săptămâni: „ca un bun ofițer KGB, Putin vede politica drept o serie de operațiuni speciale. Participanții nu trebuie să știe decât ceea ce îi privește direct; informația trebuie să fie strict limitată, numai conducerea are drept de acces la tabloul complet“.

Dat fiind anul de apariție – 2018, lucrarea cuprinde și referiri importante privind momentul februarie 2014, anume anexarea Crimeei la Federația Rusă. Sugestivă este una dintre afirmațiile lui Putin de dinainte de momentul anexării Crimeei, care ar fi putut fi menționată în lucrare. La 28 februarie 2014, Putin declarase: „Nu avem nicio intenție să zăngănim din săbii și să trimitem trupe în Crimeea.“ Era o minciună crasă, repetată peste ani, tot într-o lună de februarie, în 2022, în contextul agresiunii împotriva Ucrainei. În săptămânile ce au precedat invazia rusă, în ciuda preparativelor evidente și a preocupărilor occidentale legate de concentrarea de trupe la frontiera cu Ucraina, autoritățile ruse au acționat la fel ca în 2014. Rămân mărturie afirmațiile purtătoarei de cuvânt a Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse – Maria Zaharova (în fața reprezentanților presei occidentale), cea care, în contextul preocupărilor occidentale, în legătură cu concentrarea de trupe ruse, respingea zvonurile cu privire la invazia Ucrainei ca fiind „o campanie de dezinformare în masă“, blamând chiar Casa Albă și pe occidentali, în general, pentru isteria războiului. Este, în fond, vorba de încă o ipostază a „climatului minciunii totale“, evocat de Françoise Thom în lucrarea sa apărută în traducere românească la Editura Humanitas.