Subtil și fascinant, polivalent și, în același timp de o rigoare admirabilă, gânditorul și universitarul George Steiner a fost unul dintre recenzenții reper ai mediului academic din ultimii ani. Volumul supus analizei reunește seria celor cinci conferințe pe care acesta le-a susținut în cadrul CBC Massey Lectures (reunite sub titlul Nostalgia după absolut), în care Steiner examinează în detaliu golul generat de declinul sistemelor religioase consacrate ale culturii occidentale și, implicit, „teologiile de substituție“/ mitologiile „alternative“ care au umplut acest gol: marxismul, psihologia freudiană, antropologia lui Lévi-Strauss, ocultismul și derapajele psihedelice.
Cele cinci conferințe susținute în noiembrie 1974 – intitulate: Mesia seculari, Călătorii spre interior, Ultima grădină, Omuleții verzi și Are adevărul un viitor? – situează în prim plan ideea că acolo unde există un vid, un gol, generat de erodarea teologiei, apar imediat noi energii și surogate cu scopul de a umple și alimenta credințele oamenilor cu privire la soarta lumii și la articularea viitorului. Vacuumul creat în ultimii 150 de ani de ideea de sorginte nietzcheană a „morții lui Dumnezeu“ a fost înlocuit de „meta-religii“ și „anti-teologii“ susceptibile de a fi reunite – așa cum menționează Steiner – sub conceptul generos de „mitologii“. Termenul pe care îl alege justificând această schimbare de paradigmă, este riguros argumentat cu condițiile necesare pe care trebuie să le întrunească o teorie/doctrină pentru a fi eligibilă ca mitologie, respectiv: o pretenție la totalitate, un moment de revelație în articularea ei, un limbaj propriu și un set de imagini emblematice, propriile scenarii dramatice, ritualuri și simboluri. Doar întrunind aceste condiții, teoriile respective pot deveni anti-teologii de substituție, iar fondul lor profund este virulent antireligios, postulând în esență o lume fără Dumnezeu. Explicația acestui fenomen constă în sentimentul nostalgiei oamenilor după absolut, generat de declinul certitudinii religioase care s-a înregistrat în societatea occidentală a ultimilor ani, precum și în dorința acestora de a crede în ceea ce Steiner numește o „profeție garantată“.
Conferințele debutează cu prezentarea scenariului mitologic al marxismului – care ilustrează în detaliu, sub forma unei epopei istorice, progresul omului de la subjugare la etapa viitoare a dreptății absolute. Marx însuși sugera o posibilă identificare a sa cu Prometeu (ba chiar lucra la un poem epic despre acest personaj mitologic) și, deși vorbea despre legile istoriei și despre metoda științifică a dialecticii, teoria sa nu reflecta un statut științific în sensul propriu al termenului, ci mai degrabă efortul de a moșteni și reinterpreta certitudinile dogmatice ale teologiei creștine căzută în desuetudine. Cazul lui Feud – subiectul celei de-a doua conferințe – se înscrie pe același calapod al pretenției de rigoare științifică: nu finețea descriptivă a categoriilor și clasificărilor freudiene sunt puse sub semnul întrebării de Steiner, ci statutul lor în raport cu demonstrația, cu mijloacele de control și cu invalidarea teoriei sale. Modelele freudiene nu se bazează de facto pe un set de fapte externe ce pot fi dovedite științific, ci pe geniul individual al fondatorului lor și pe circumstanțe și contexte locale. Ba mai mult, Freud la rândul său aspira la universalitate, întrucât pare să fi fost fascinat de figura lui Moise, operând în anumite scrieri o analogie între rătăcirile mozaice și progresul mișcării psihanalitice. Concluzia lui Steiner este, prin urmare, intransigentă: „învățăturile lui Freud constituie o formă de post-teologie, un surogat de teologie sau o teologie de substituție. Iar structura acestor învățături e tot una mitologică“. Cele două scenarii explicate în cadrul conferințelor – modelul marxist și cel freudian – sunt, fiecare în felul său, unele ce aspiră la eliberarea omului. Atât Prometeu, cât și Moise sunt ambii salvatori, însă în timp ce scenariul marxist presupune o condiție edenică eliberată de necesitate și conflicte, modelul freudian este pe deplin conștient că libertatea survine și este echivalentă doar odată cu moartea.
Pentru Lévi-Strauss, miturile nu reprezintă altceva decât instrumentele supraviețuirii omului ca specie gânditoare și tocmai datorită existenței acestor mituri el poate experimenta lumea într-o manieră coerentă, conferindu-i un sens și făcându-l capabil să înfrunte divizările și contradicțiile. Teoria despre „marile perechi“, stăpânirea focului, viziunile apocaliptice ale distrugerii umane și codurile binare la care se referă antropologul, și pe care le afirmă cu pretenție de idei științifice, conduc către zona nedemonstrabilului și a mitologicului întreaga sa expunere.
Ultimele două conferințe se referă la derapajele înregistrate în societățile occidentale (isteria OZN-urilor, puterile psiho-kinetice, câmpurile magnetice din jurul evenimentelor, chiromanția, ocultismul etc.), construite pe intensitatea credulității individuale care variază de la obediența totală, până la spiritele ușor reticente dar înregimentate totuși. Esența acestor înregimentări are la bază permanenta căutare a noțiunii de adevăr, un adevăr capabil să justifice trecutul, să liniștească prezentul și să confere o notă indulgentă viitorului. Pentru că – menționează Steiner la sfârșitul expunerii – „adevărul, cred eu, are un viitor“.