Horia Gârbea x 2

Poet, prozator, traducător, critic literar și dramaturg: Horia Gârbea este unul dintre cei mai activi scriitori români de azi.

De mirare nu este neapărat productivitatea în (aproape) toate genurile, cât mai ales faptul că, fără să aibă, aparent, vreo preferință pentru vreunul, Gârbea este foarte bun în toate. A ține socoteala reușitelor sale nu e lucru ușor, însă e limpede că anii din urmă au adus o „înclinare a balanței“, în activitatea sa, dinspre dramaturgie și proză – cu care s-a impus, la începutul anilor 1990 –, înspre poezie, traduceri și critica literară.

*

Cea mai nouă culegere de poezie a lui Horia Gârbea, intitulată Amintiri cu poduri, se datorează într-o anumită măsură angrenării autorului în proiectul „Turnirul de poezie“, al Uniunii Scrii torilor din România. Care, cum se știe, îi obligă pe participanți să concureze exclusiv cu texte inedite și, de asemenea, îi poartă în locuri din țară sau străinătate care au însemnătate fie în cultura europeană, fie în cea națională.

Ambele elemente sunt vizibile în textura volumului Amintiri cu poduri: și nivelul ridicat al creației poetice (rezultat al competiției), dar și o anumită tehnică proprie de metabolizare a ocazionalului și de transformare a acestuia în poezie durabilă. Modalitatea „locurilor simbolice“ îi convine cu atât mai mult lui Gârbea, cu cât este un poet care-și ascunde mai mereu interioritatea, în spatele unei poetici „gnomice“ și ludice în același timp, în care lirismul e obiectiv și intelectual.

Aș începe cu o mărturisire: m-am temut că, după ce am ascultat aproape toate textele din volum pe viu, la cea mai recentă ediție a „Turnirului de poezie“, lectura nu o să-mi mai spună același lucru. Teamă nejustificată: Amintiri cu poduri e o plachetă bine închegată, unitară, cu multe poezii remarcabile, care la lectură sunt chiar mai ofertante decât când au fost performate în competiție. Semn că Horia Gârbea e un autor cu multe „straturi“ și interstiții și, totodată, un creator lucid, cu un bun control al discursului și cu o particulară capacitate de a „ascunde“ emoția sub un văl translucid de inteligență jucăușă: „când între mine și soare/ trece un înger/ lumina crește și devine subțire/ mă spintecă/ iar căldura/ razelor îmi arde pielea/ o sfâșie ca o gheară/ de pasăre nevăzută/ și rămân fierbinte/ o stâncă neatinsă de valuri// ceea ce mă întristează/ este că mulți nori/ și oameni nenumărați/ au trecut între soare și mine/ iar îngeri între mine și soare/ nu au trecut deloc/ sau numai o dată“.

Sunt patru cicluri în acest volum. Primul, intitulat Cocorul și pipa, poartă urmele contactului autorului cu cultura și civilizația Extremului Orient (cu al cărui spirit, oricum, are în comun camuflarea interiorității, brevilocvența și finisajul exemplar al versului). Cel de-al doilea, Messembria, este scris în spațiul vechii cetăți bizantine care astăzi a devenit destinația turistică Nesebar, din Bulgaria. Ultimele două, Rana îngerului și Bufnița din parc, valorifică și adâncesc teme constante din repertoriul poetului (relația cu Îngerul, orașul, ceasul etc.). Fiecare ciclu are nota și atmosfera sa aparte și toate se îmbină armonios, într-un volum bine scris, care are și substanță, și grație.

Ciclul „oriental“, de pildă, împrumută cu naturalețe tehnica stampei japoneze, spre a crea mici parabole lirice emoționante: „bâtlanul/ nemișcat/ lângă frunza de nufăr/ privește spre ea/ ori spre broască/ iar conturul ciocului/ înțeapă un cer fumuriu// se aude un clipocit/ broasca stă neclintită/ bâtlanul nu face/ nici o mișcare// e doar lingurița mea/ amestecând cu zgomote mici/ în cana cu/ bâtlan frunză și broască“.

În cel „bulgăresc“, dimpotrivă, poetul ridică ocazionalul la înălțimea înțelesurilor istorice, ca în poemul care dă titlul ciclului: „comandantul cetății/ i-a ascultat pe/ sfetnicii săi/ apoi a zis/ din aceste lingouri/ de argint/ o să facem o placă/ imensă/ pe care să scrie/ «avem monede cu care/ putem cumpăra/ orice pace/ avem zale/ pentru cele mai/ puternice lanțuri/ și vârfuri de săgeți/ cât să vă/ străpungem pe toți/ plecați/ messembria/ nu poate fi cucerit㻓.

Amintiri cu poduri este nu unul dintre cele mai bune volume ale lui Horia Gârbea.

*

Spre rușinea mea, nu citisem romanul Crime la Elsinore nici la prima ediție (din 2006), nici la cea de-a doua (din 2016). Valențele prozei lui Horia Gârbea mi-erau cunoscute numai din „clasicele“ Misterele Bucureștilor, din 1997, și Căderea Bastiliei, din 1998, prima fiind o culegere de proză scurtă, iar cea de-a doua, un roman.

Crime la Elsinore continuă și duce mai departe modalitatea inaugurată în Căderea Bastiliei. Adică este un „roman-roman“, care se citește cu plăcere și cu interes spre a afla ce se petrece până la sfârșit. În spatele acestui roman dominat de epicul pur, se află un al doilea plan de semnificații, răsturnat: cel al privirii critice necomplezente, cu care universul romanului este deconstruit și sfârtecat. Se vede limpede în construcția textului poetica „realismului semnificativ“, de la care se revendica, în primii ani de după căderea comunismului, promoția nouăzecistă (din care, la drept vorbind, în materie de proză, doar Horia Gârbea mai continuă cursa), despărțirea de optzecista aventură a scriiturii, precum și cultul lui Caragiale, nu al lui Eminescu, în reflectarea lumii românești.

Romanul este localizat în lumea teatrală și, fără a-l povesti – deși se poate povesti, spre deosebire de multe proze absconse de azi –, îi voi reconstitui sumar trama. La Teatrul Național „Străbunul Dromichetes“ din Călărași oficiază, ca un autocrat al scândurii scenei, regizorul Ivan Cosma. Specialist în auto-promovare și turnee peste hotare, regizorul plănuiește un proiect de „șarmare“ a bugetului unei primării de sector din Capitală, pentru susținerea unei producții bazate pe amalgamarea scenelor violente din dramaturgia lui Shakespeare, și, în paralel, un altul, de atragere în capcană și de compromitere a unui regizor, Viktor Fuss, întors în România după 1989 și aureolat de „succesul peste hotare“. Primul proiect reușește, oricât părea de bizar ca un sector bucureștean să susțină financiar progresul teatral din urbea de pe Borcea: romanul lui Gârbea nu este doar o frescă a lumii teatrale de după 1989, ci a societății românești în general, în care, se știe, totul se poate. Cel de-al doilea este și el în curs, ajutat de niște întâmplări/ peripeții care se țes în jurul „proiectului“ principal.

Crime la Elsinore este, desigur, o colecție savuroasă de fiziologii teatrale contemporane, în care cititorii familiarizați cu anecdotica scenei românești – eu nu mă număr printre ei – vor distinge, poate, siluetele reale de la care a pornit romancierul în construcția personajelor sale. Horia Gârbea este, fără doar și poate, un excelent povestitor, care știe să „topească“ mica anecdotă amuzantă într-o narațiune care, altminteri, curge șnur, fără „burți“ și fără digresiuni inutile. Metoda sa este de proveniență caragialeană, căci nu avem de-a face cu o narațiune grotescă, repulsivă, ci cu un roman perfect realist, care însă aduce în prim-plan personaje și întâmplări intrinsec grotești.

Zeflemeaua fină a prozatorului camuflează, pentru lectorul neprevenit, planul al doilea de semnificații, care este necruțător, ca ipostază contemporană a criticii formelor fără fond, familiară nouă din teatrul și proza lui Caragiale. Gârbea configurează un tablou apocaliptic (și nu doar verosimil, ci de-a dreptul real!) al teatrului românesc de după 1989: un spațiu care, scăpând de cenzură, s-a debarasat – ca să-l parafrazez pe Nicolae Manolescu – și de autocenzură. Adică tocmai de instrumentul strict necesar care îl împiedică pe artist să exprime ce îi trece prin minte exact așa cum îi trece prin minte. În absența filtrului, a sitei de care vorbea același Nicolae Manolescu, incultura și improvizația, aranjamentele veroase și lipsa de scrupule artistice ajung să transforme teatrul într-un simulacru, repet termenul, grotesc.

Însă romanul lui Horia Gârbea este perfect cordial, cititorul fiind condus cu dibăcie prin meandrele celor două planuri, de către un autor a cărui viziune asupra lumii românești (și, de ce nu?, a naturii umane) se alimentează, cum spuneam, nu din patosul romantic al autorului Luceafărului, ci din scepticismul clasic al lui „nenea Iancu“.

Deși nu acesta e neapărat rolul unei ficțiuni, interesantul roman care este Crime la Elsinore ne arată fără încrâncenare de ce, în ultimii ani, teatrul românesc a devenit, în mare măsură, nefrecventabil.