Cu cinci săptămâni în urmă
Bine, hotărârea a fost luată, dar trebuia să aleg.
„Nu, nu ne ocupăm și de criogenie“ a răspuns vocea amabilă de la celălalt capăt al firului. „Noi doar îi scăpăm pe oaspeții noștri de pedeapsa primită de Adam și Eva când au fost alungați din rai.“
„Adică?“
„Toate amănuntele le aflați din broșura noastră, pe care o puteți descărca, desigur gratuit!“
Adică „desființează timpul“, citesc. Nu prea pricep mare lucru, dar celelalte informații par tentante și aleg Societatea EXIT, o societate discretă, deloc ieftină, dar fără acuze venite în media. Discuția telefonică premergătoare a fost și ea importantă: vocea amabilă m-a decis.
În ajun
E greu să-ți imaginezi cum va fi. Nu-mi trec prin minte decât gânduri sumbre. În timp ce-mi fac bagajul – strictul necesar care apoi și el s-a dovedit prea mult –, privesc la lucrurile pe care le las în urmă, un fel de imagini concrete ale vieții și personalității mele. Obiectele acestea au biografie și semnificații în care sunt încorporate experiențele și sentimentele mele. Tot ce las în urmă e personalizat.
Am decis să plec singur, rămasul bun nu este nici el mai puțin dificil.
Și nici drumul cu taxiul, apoi cu avionul, apoi cu mașina care mă așteaptă la aeroport nu-mi schimbă starea, deși credeam că m-am obișnuit cu gândul celor ce urmează. Îmi spun că lucrul cel mai bun este să nu mă gândesc decât la prezent. Un soare de toamnă a transformat totul în roșu. Dar acum până și frumusețea doare. Noroc că iar apare o criză dureroasă, la fel ca în ultima vreme cel puțin una pe zi. Uneori de trei sau patru ori. Pilula-minune nu-și mai face efectul. Atunci îmi este agresat nu numai trupul, ci și sufletul și nu mă mai gândesc la nimic. Nu poți să gândești la nimic! Iar când durerea dispare la fel de brusc cum a apărut, epuizarea și sentimentul de ușurare elimină orice alt gând. Chiar și cele sumbre. Sunt eu și nu mai sunt eu.
„Și clădirea e frumoasă, îmi spun. Și priveliștea e frumoasă.“
Stau la fereastra încăperii în care tocmai am fost cazat. „Pentru trei zile, mi s-a spus. Atât durează pregătirea. Sperăm să vă simțiți bine la noi. De orice aveți nevoie, nu trebuie decât să sunați.“
În prima seară de după sosire, mi-au oferit o cină în încăpere și m-au lăsat să mă odihnesc. Să mă odihnesc, vorba vine. Pe la două noaptea și pe la cinci în zori am mai avut două crize, dar, e drept, mult mai ușoare decât de obicei. Cine știe ce mi-au introdus în mâncare. N-am mai țipat, doar am gemut. Și totuși am fost auzit și o asistentă zâmbitoare mi-a dat să mai înghit o pastilă. Așa am putut să mai dorm. Cât de cât.
Prima zi
Dimineața, tot în încăpere, mi s-a servit micul dejun și un domn și o doamnă s-au întreținut cu mine exact o jumătate de oră. „Mariana“ și „Raul“, s-au prezentat, deși nu era nevoie: purtau ecusoane cu numele lor.
„Sunteți irevocabil decis?“ „Păi, de ce am venit aici?“ A fost singurul moment evident oficial din acea convorbire. Am semnat mai multe hârtii. De atunci, toată lumea s-a purtat de parcă aș fi fost în mijlocul unei întruniri de familie. Atât doar că fiecare purtăm câte un ecuson cu prenumele – și gazdele, și oaspeții. În felul acesta nici nu părem că suntem oaspeți și gazde.
Mai în serios, mai în glumă, mi-au mai dat să înghit niște pastile, bănuiesc că dintre cele primite în cursul nopții. „Acest medicament nu-i permis să fie administrat decât la noi, întrucât dă dependență și curând nu mai este suportat de organism. Cât veți fi oaspetele nostru, nu veți mai simți nicio durere.“ „Este vorba de krapomed?“ am întrebat. „Nu, nici vorbă!“ Zâmbetul Marianei n-a dispărut nicio clipă. Principalul a fost că, într-adevăr, durerile mi-au dispărut ca prin farmec.
Doar o ultimă privire gravă, ca un avertisment: „Dacă luați aceste pastile, nu mai este cale de întoarcere!“ La privirea ei întrebătoare, am zâmbit și eu: „Bineînțeles!“ Parcă m-am molipsit de zâmbetele lor. Am băut toți trei câte un pahar cu o băutură ușoară și parfumată. Nu știam ce beau, dar nu am întrebat. Licoarea parfumată ne-a aprins obrajii la toți trei. Am mai vorbit de una, de alta, ca niște vechi cunoștințe.
Prânzul l-am servit în salon împreună cu alte câteva persoane: un domn cărunt însoțit de soție, o doamnă la o masă înconjurată de mai multe rude și un tânăr cu privirea pierdută. Acesta, ca și mine, ședea singur la o masă.
Un asistent, Raul, una dintre gazde (aceeași care m-a primit cu o seară înainte) m-a întrebat dacă nu sunt dispus să mă alătur tânărului. „Credeți-mă, e mai bine.“ Am acceptat, dar tânărul a continuat să privească în gol. La întrebarea lui Raul dacă e de acord să împărțim masa cu el, n-a spus nici da, nici nu. Am mâncat în liniște, și a mâncat și tânărul, care până atunci n-a pus nimic în gură. Tânărul avea desigur și el un ecuson, dar nu m-am obosit să-l citesc.
Cum nu m-a mai durut nimic, m-am așezat pe un șezlong de pe balcon. Priveliștea era într-adevăr minunată. Soarele făcea ca pe vârful Laupak să scânteieze o coroană de aur. O liniște mirifică acoperea valea. Liniștea a pătruns și în mine. Am adormit.
După cină, fără să ne vorbim, am ieșit toți trei în grădină și ne-am plimbat aproape o oră în tăcere. Între noi exista deja o legătură. Așa că m-am uitat la ecusonul tânărului – „Boris“. Inițial, mi s-a părut că Boris se mișcă automat, fără să fie conștient de ceea ce face. La sfârșitul plimbării, a devenit mai firesc, la un moment dat a scăpat o înjurătură când s-a lovit de un bolovan și chiar ne-a salutat cu „Noapte bună!“, atunci când am revenit în clădire. „Boris e aproape adolescent, cum de nu e însoțit de nimeni apropiat aici?“ mă întreb. „Are douăzeci și opt de ani“, îmi răspunde Raul la întrebarea nerostită. În prospectul primit înainte de a decide să vin aici, se precizează că „fiecare oaspete își va păstra viața privată, de aceea nu trebuie să se pună întrebări relativ la ceilalți veniți“. Citind prospectul, acesta a fost paragraful care mi-a plăcut cel mai puțin. Mi-am imaginat că voi intra într-un univers unde voi rămâne singur doar cu cei de-ai casei și cu mine însumi, nu că va trebui să trecem unii pe lângă ceilalți făcându-ne că ne ignorăm. Pentru că privindu-ți colegii, n-ai cum să nu te întrebi ce l-a determinat pe fiecare să decidă să vină aici. Oricât de discret ai fi, n-ai cum să nu pui – și să nu-ți pui – asemenea întrebări. Nu aici! Ciudat: acum, după ce ne-am cunoscut, când ceilalți au primit contur și chip, tocmai acum, treptat, nu îmi mai pun întrebări în legătură cu nimeni. Toți avem viața noastră personală și totuși toți suntem la fel. Nu mi s-a mai întâmplat să nu mă intereseze istoria celuilalt. Însă aici trecutul fiecăruia nu pare decât bârfă.
Noaptea am dormit opt ore adânc, fără încetare.
A doua zi
Dimineața, după o primă noapte liniștită, am rămas multă vreme la geam. N-am mai dormit întruna și fără dureri de mai bine de un an. Mă aflu la etajul doi și pot vedea până departe, peste și printre pomii din grădină. Pot zări limpede până și vârful Laupak, aflat la vreo douăzeci de kilometri depărtare, cum mi s-a spus. Totul pare senin și liniștit, adică altfel decât mi-am imaginat că voi fi întâmpinat. Nici personalul nu arătă cum m-am așteptat. Personalul e format din bărbați și femei toți zâmbitori, gata în orice clipă să-ți ghicească și să-ți satisfacă dorințele. Dar fără ostentație. Firesc. Par profesioniști de elită, trecuți prin antrenamente de durată. Și nu numai par, chiar sunt. Gravitatea la care mă așteptasem nu există. Până și hainele gazdelor sunt pestrițe, nici țipătoare, nici solemne. Nu există uniforme, doar că poartă câte un ecuson cu numele. Oamenii aceștia se prezintă ca făcând parte dintr-un grup aflat în vilegiatură, persoane diferite nimerite în același timp, „în aceeași serie“, în vacanță. După prima seară, seara când am sosit, n-a mai trebuit să completez niciun formular, partea oficială a dispărut cu totul. Da, mă simt ca într-un concediu într-o stațiune turistică de lux. Iar faptul că, după atât amar de vreme, nu mai sunt torturat de dureri îmi dă și mai mult senzația de vacanță. Nu trebuie să mă mai străduiesc să gândesc limpede, nici nu mai sunt bântuit de amintiri coerente. Ele vin și dispar.
…Acum stau la geam și revăd ultimul concediu când am plecat voios și fără să anticipez ce mă aștepta. S-a întâmplat cu doi ani în urmă și a fost groaznic. Nimic n-a prevestit urmarea. Pe aeroport, în grupul de prieteni cu care mi-am împărțit mai toate vilegiaturile, lucrurile s-au derulat ca de obicei. În timpul zborului, am simțit un prim semnal: un junghi ascuțit parcă mi-a despicat piciorul stâng cu un fierăstrău. „Dacă-i la picior, nu poate fi foarte grav“, mi-am spus, mai ales că durerea a venit brusc și a dispărut la fel de brusc. În timpul acesta, cât mi-am mușcat buzele ca să nu țip, soția, care-mi ședea alături, m-a ținut de mână. Când episodul acela s-a sfârșit, mi-am descleștat dinții și am zâmbit. În stațiune, primele două zile au trecut normal. În cea de a treia, pe plajă, durerea a revenit la fel de neașteptat, dar parcă și mai puternic. De data aceea nu mi-am mai putut reține geamătul devenit țipăt. Ceilalți m-au înconjurat și fiecare a venit cu sfaturi. Toți se agitau și vorbeau în același timp, dar eu nu-i auzeam din pricina durerii. Tocmai în ziua aceea, Paul, singurul medic din grupul nostru, a plecat cu soția sa în „centru“, pentru cumpărături. Durerea aceasta neanunțată devenea și mai acută, tot mai acută. În vilă, ca în orice hotel de lux, se afla un cabinet medical. Eu nefiind în stare să mă ridic de pe șezlong, a fugit cineva să aducă doctorul pe plajă. Iar când acesta a venit, durerea a dispărut din nou, la fel de brusc cum s-a instalat. Medicul n-a mai putut decât să-mi pună o serie de întrebări, dar nu s-a lămurit. Poate și pentru că, încă epuizat de episodul prin care tocmai am trecut, n-am putut răspunde coerent. „Dacă se mai întâmplă, chemați-mă imediat!“ „A fost a doua oară!“, a spus soția. „Vă rog să mă chemați imediat. La orice oră!“ Soția l-a condus câțiva pași și l-a întrebat: „E grav?“ „De unde să știu? Nu vedeți că acum glumește cu prietenii dumneavoastră?“ În continuare, ziua a decurs iarăși normal, deși am simțit permanent priviri îngrijorate ațintite asupra mea. „Nu vă mai sinchisiți de mine, le-am spus, a trecut. Acum nu mai am nici pe dracu’.“
Pe urmă, însă, „fierăstrăul“ a început să mă taie tot mai des. Durerea cumplită apărea brusc, neanunțată de nimic și se retrăgea la fel de brusc. Și, ceea ce părea mai grav, „fierăstrăul“ nu mai opera doar asupra piciorului, ci și asupra altor părți ale corpului. Paul mi-a recomandat să-mi fixez o feșă pe picior și, într-adevăr, durerile au devenit ceva mai blânde acolo. Acolo da, însă, după ce au atacat și alte părți ale trupului, au început să apară și la diferitele organe interne. Paul și-a declinat știința. Așa că a trebuit să ne întrerupem concediul și să ne întoarcem acasă. Ceilalți ne-au condus la aeroport și eu mă simțeam fizic perfect. Doar psihic eram nervos, furios că am plecat tocmai când nu mă mai deranja nimic. Da, nici în timpul călătoriei, nici acasă crizele acelea n-au mai revenit. Un consult la celebrul profesor J.Z. n-a arătat nimic deosebit. La fel și analizele de laborator. Timp de jumătate de an, viața mi s-a desfășurat ca înainte. „Poate că doar clima din stațiunea aceea exclusivă a fost de vină“, i-am spus soției, însă asta nu putea explica de ce am avut primul atac deja în avionul care ne-a dus acolo. Prietenii au decis să petreacă următorul concediu în aceeași formație, dar undeva în nord. Eu am ezitat să cumpăr bilete în avans, nevrând să le stric din nou zilele binemeritate de odihnă și bună dispoziție. „Dacă n-ai mai avut de atâta vreme nicio criză, înseamnă că te-ai vindecat!“ au insistat cu toții. Eu eram perceput nu numai drept un tip calm, dar și liantul acelui grup pe care eu l-am adunat și eu l-am legat într-o trainică comuniune. Când, în sfârșit, m-am lăsat convins, firma de turism m-a anunțat cu regret că în seria cu pricina nu mai sunt locuri disponibile. „Prietenul la nevoie se cunoaște“: unul a apelat la cineva, altul la altcineva și, după toate acele intervenții, am fi putut să ne alăturăm și eu cu soția grupului. Am fi putut, dar tocmai atunci, din nou neanunțată de nimic, și-a făcut iarăși apariția „fierăstrăul“. Apoi tot mai des. „Omul acesta calm nu este isteric, e limpede că boala sa este reală“, au concluzionat ceilalți. Celebrul profesor J.Z. a spus că nu poate da un diagnostic decât dacă are la dispoziție pentru consult pacientul în timpul unui episod acut, întrucât nicio investigație nu divulgă existența maladiei. Așa că m-a internat în clinica sa, așteptând să fie de față la un nou episod. Care a întârziat să vină. Doar după aproape două săptămâni de plictiseală, în care am fost conectat la diferite aparate și mi s-au făcut zilnic tot felul de investigații, două săptămâni cât m-am simțit mai sănătos ca oricând, dar sătul de lâncezitul fără rost, când am început să și lucrez din nou de la distanță, criza a revenit într-o noapte când profesorul dormea la el acasă. Dimineața totul a fost iar în regulă. Sătul de zăcut „fără rost“ în clinica unde condițiile sunt foarte bune, dar și prețul pe măsură, am anunțat că îmi ajunge și plec acasă. De data asta a insistat profesorul: „Sunteți un caz extrem de interesant. Vom studia și vom da de capăt suferinței dumneavoastră. Nu veți mai plăti nimic, veți fi oaspetele nostru de onoare!“ „Adică voi fi cobaiul de onoare…“ „Măcar câteva zile“, se târgui celebrul specialist și, drept urmare, rezerva fu amenajată cu tot ce mi-am putut dori, asistentele au devenit și mai atente – enervant de atente! – și chiar și profesorul s-a mutat în clinică. Și, da, după nici o săptămână a venit o nouă criză. O criză cumplită. O hoardă întreagă de medici și asistente au năvălit la țipetele mele, mi s-a luat sânge, am fost reconectat la tot felul de aparate și când durerile îngrozitoare au dispărut, toți cei de față au început să aplaude: „Bravo! Episodul a fost suficient de lung pentru a avea răgazul de a-l investiga așa cum trebuie!“.
N-a mai trebuit să rămân decât câteva zile în clinică, vreme în care am mai trecut prin două episoade înfiorătoare. Dar echipa de specialiști a putut să realizeze ceea ce și-a propus și, după ce un medicament n-a avut nici un efect, deja al doilea a atenuat durerile în cea mai mare parte. Maladia a primit un nume, iar medicamentul (krapomed) m-a ajutat să trec mult mai ușor peste următoarele crize. Cu care am ajuns să mă obișnuiesc, pe care abia le mai conștientizam, mai ales că au devenit foarte rare. Așa că am putut să-mi reiau traiul de dinainte și – cu krapomed mereu asupra mea – am izbutit chiar să petrec următorul concediu cu prietenii fără niciun incident. „Anul trecut a fost plictisitor fără tine“, mi-au spus și eu am putut să-mi reiau vechiul rol. A fost cel mai reușit concediu din viața mea. A fost minunat. Dar tot ce e minunat se plătește. În cazul meu, prețul m-a costat totul…
Stau la fereastra deschisă și admir peisajul. Nimeni nu mi-a spus să închid fereastra ca să nu răcesc. Pot face tot ce doresc. Spre deosebire de trecutul terorizat de amintirile crizelor, m-am pomenit într-un prezent la fel de senin ca aerul răcoros de munte ce venea peste mine. Mă simt cum m-am simțit când am fost copil zburdând lipsit de orice gând prin diminețile răcoroase. Nici atunci nu eram bântuit de trecut și de viitor, au fost momentele de fericire pură. Stau la fereastra deschisă, admir peisajul și pierduta fericire inconștientă a copilului revine nesperat în mine.
Nu știu cât am rămas așa până a pornit telefonul de pe noptieră să cânte Für Elise. (Telefonul meu mobil l-am predat la sosire. Nu trebuie să mai fiu apelat de lumea din care am sosit. Lumea din care am sosit există tot mai vag pentru mine. Simt cum sunt tot mai absorbit de prezent.) Prin telefon, sunt invitat la masă. Înseamnă că am privit pe fereastră mai multe ore, de când m-am trezit și m-am sculat. N-am fost nici la micul dejun? Nu mi-e foame. Poate medicamentul… Mă despart cu greu de priveliștea parcului și a vârfului Laupak pe care parcă l-aș fi putut atinge cu mâna. Și copacii din vale păreau foarte aproape, vedeam până și păsările de pe ramuri. Medicamentul primit nu mi-a îndepărtat doar durerile, ci mi-a curățat și psihicul de orice balast, de orice teamă, de orice întrebare.
În sufragerie mă așez la masa unde am stat și ieri. Raul, gazda mea, mă aștepta. După doar câteva clipe a sosit și tânărul. Ne salutăm și suntem serviți imediat. Mă uit în jur. Nu mai e decât o singură masă ocupată. Domnul cărunt, cel însoțit de soție, a dispărut. În locul lui, în timp ce mâncăm, a luat loc o femeie foarte slabă însoțită de o asistentă. Dacă n-ar purta ecuson, ai zice că e o rudă sau o prietenă, cum stau cele două de vorbă. Spre deosebire de noi, la masa aceea se discută mai tot timpul, e drept că în șoaptă. Toți oaspeții sunt însoțiți de câte un om de-al casei. În vreme ce sunt preocupat cu crema de andive, mă conving că într-adevăr personalul a fost extrem de migălos instruit, fiecare amănunt din ținută, din comportament, din mimica feței fiind învățat. Până și inflecțiunile vocilor au devenit identice, iar un anumit nelipsit zâmbet este pregătit pentru fiecare situație în parte. Banii încasați de la oaspeți sunt meritați din plin.
După prânz, facem din nou o plimbare în trei. După câțiva pași, tânărul încearcă să ne povestească ceva. Însoțitorul nostru îl întrerupe blând și ne sugerează să ne bucurăm de ziua însorită și de aerul curat. „Speram că ați uitat trecutul. Doar așa se poate uita și viitorul.“ Și cu același ton: „Priviți, vă rog, aceste minunate culori ale toamnei. Să le savurăm din plin!“ După un timp, când tânărul încearcă din nou să povestească, Raul îl ia de braț și îi spune din nou că e păcat să stricăm prezentul cu amintirile de care vrem să scăpăm. „Acum este doar ACUM“, i-a spus… Ne-a spus! „Așa este, gândesc, dacă știm de ce am venit aici, orice amintire nu se constituie decât într-un balast nedorit.“ „Dar nu este nevoie neapărat să tăcem, mai spune însoțitorul nostru. Parcul acesta ne oferă suficiente subiecte de discuție. De pildă, avem specii de arbori protejați ce nu se găsesc decât aici. Acesta, de pildă, ce vârstă credeți că are?“ Pe urmă ne vorbește de anumite păsări. Știe amănunte uimitoare, parcă ne plimbă într-adevăr printr-o pădure de basm. Dintr-o căsuță, ne aduce niște pături și ne poftește să ne întindem pe ele. Iarba înaltă găzduiește o mulțime de vietăți și fiecare are povestea ei. Iar însoțitorul nostru este pregătit să ne dezvăluie basmele cu furnici, cu râme, cu melci, cu insecte, în prezența protagoniștilor pe care-i puteam vedea și atinge. Gazdele noastre au fost într-adevăr excelent selecționate și pregătite. Raul se dovedește în stare să ne introducă deplin în poveștile pe care ni le spune, ceva între basm și disertație științifică. Subiecții relatărilor sale se află de față ca niște argumente pentru adevărul istorisirilor. „Ăsta este adevăratul realism fantastic“ și „Uimitor cum știe să improvizeze în funcție de gâzele, de fluturii și de râmele ce ne intră în câmpul vizual! Nici măcar cea mai riguroasă pregătire nu este în stare să prevadă ce ființe mici ne vor ieși în cale“, îmi spun, înainte de a intra cu totul în basm. După care doar ascult, pătrunzând și eu în narațiune.
Nici nu-mi dau seama când și cum am ajuns din nou în sufragerie. Stăm toți trei la „masa noastră“ și nu știu când am ieșit din basm, când am parcurs drumul înapoi în clădirea care m-a impresionat de când am văzut-o pentru prima oară, când am prânzit – și dacă am prânzit – când ne-am așezat la cină. Mă uit în jur, au apărut și alte personaje, iar doamna slabă tocmai sosește împreună cu asistenta ei. În încăpere sunt cinci mese și toate sunt ocupate. „Da, aici și programarea e riguroasă“, îmi spun și încerc să ghicesc pe cine nu voi mai vedea la micul dejun de mâine. Gândul acesta se stinge repede. Unul dintre noi, oricare, va lipsi mâine.
A treia zi
Aud iarăși Für Elise. Din pat, zăresc soarele urcând pe vârful Laupak. E dimineața, însă nu știu exact ce oră este. În această frumoasă clădire prevăzută cu tot confortul nu există niciun ceas. Când am predat la sosire telefonul și ceasul meu de mână, mi s-a explicat că aici timpul nu este „dictat de afară“, adică nu este limitat între început și sfârșit, aici timpul „se mulează după cum vrea fiecare“.
Für Elise s-a oprit. Poate că nu vreau încă să mă scol. Mai stau în pat, sprijinit de perne și privesc drumul soarelui în urcușul său spre piscul muntelui până ce-l îmbrățișează și se oprește doar când devine un nimb.
În sfârșit, mă duc la fereastră și o deschid. Minunata răcoare din copilărie mă învăluie iarăși. Nu știu cât am stat acolo, dar după aceea mi-am făcut toaleta și am coborât în sufragerie. Nu mă mai aștepta Raul la „masa noastră“, ci Mariana. Cum m-am așezat, am și fost serviți imediat. Boris nu mai este cu noi. Da, nu trebuie să întreb nimic. Totuși, „Unde este Raul?“ „Astăzi este ziua lui liberă.“ Celelalte mese sunt ocupate la fel ca la cina de aseară. „Astăzi este ziua a treia“, nu mă pot abține. „Nu trebuie să numărăm zilele!“ spune Mariana. „Dar dacă m-am răzgândit?“ „Adică?“ „Dacă îmi iau lucrurile și plec?“ „Nicio problemă!“ „Păi, am semnat un contract…“ „Unde scrie că după ce ați achitat nota, toate obligațiile trec de partea noastră.“ Vocea Marianei este la fel de amabilă și zâmbetul nu-i dispare. Mâncăm în liniște. Îmi amintesc că printre nenumăratele rubrici ale formularului completat înainte de semnarea contractului, a fost și cea care se referea la „mâncarea preferată“. N-am primit-o încă, probabil că în seara aceasta voi fi servit cu „ultima cină a condamnatului“, gândesc. „Aici nu există condamnați, aici fiecare își decide singur soarta“, îmi ghicește Mariana gândul. Din vocea ei răzbate că orice decizie aș lua, Societatea Exit o va respecta. „Rămân!“, spun. „Desigur“, răspunde. Probabil că și alți „oaspeți“ au avut asemenea îndoieli, gândesc. „Cei mai mulți“, îmi răspunde din nou de parcă aș fi vorbit cu voce tare. „Știu, nu trebuie să mă gândesc la ce a fost!“ „Acum te simți bine?“ „Acum, da!“ „Și așa va fi în veci!“
Ne facem siesta pe șezlongurile de pe balcon sub un soare prietenos de toamnă. „Totuși, de ce nu vă ocupați și de criogenie?“ mai întreb. „Pentru că înghețarea organelor pentru a le menține în viață – până la o eventuală descoperire medicală care ar putea vindeca în viitor – ține de timpul în mișcare. Tocmai ceea ce încercăm noi să eliminăm. Și, credeți-mă, chiar reușim!“ zâmbește Mariana. „Aveți dovezi?“ „O să vă convingeți singur!“
Închid ochii. Când îi redeschid, sunt singur pe balcon. Prin fața mea trec protagoniști din basmele din iarbă dezvăluite nouă de Raul. Dar văd și alte nenumărate întâmplări, povești aievea ce nu se mai termină. Activitatea de la nivelul solului se desfășoară fără întrerupere. Intru și eu în joc și mă bucur ca un copil. Aerul răcoros al dimineților mă învăluie și sunt fericit. Or, fericirea nu are nici trecut, nici viitor. Ca veșnicia în care pătrund.