Titlul acestor rânduri s-a ivit din gândul la interpretarea pe care o dă Bruno Ernst desenului lui Escher cu Mâinile desenatoare: „Dacă o mână e pe cale de a desena o altă mână, iar aceasta din urmă e, în același timp, ocupată cu desenarea celei dintâi… și toate astea sunt reprezentate pe o foaie de hârtie prinsă în pioneze pe o planșetă… și dacă, pe deasupra, totul e încă o dată desenat se poate vorbi de supraimposturare.“ A desena înseamnă a trișa, e sensul ultim al lucrărilor iluzioniste escheriene. Desenul ne minte că privim o lume în trei dimensiuni când hârtia nu are decât două. Relația ficțiunii cu realitatea, apoi a textului incorporând o anume viziune cu succesiunea de variante ale realizării sale prin lecturi, toate acestea prinse în chenarul schimbător al generațiilor, epocilor, contextelor și, iarăși, prinse toate splendidele trișerii într-un album. Escher întreba: „Ești chiar sigur că podeaua nu poate fi și tavan?“ Demonstrația din album e, îmi pare, nu doar că poemul poate fi și desen, ci că el chiar este, tot așa cum cuvântul scris stă legitim alături de linie și culoare pentru a închega viziuni plastice.
Spuneam altă dată că lectura ca interpretare se petrece întotdeauna printre rânduri. Încercăm să pătrundem sensuri pitite printre și dincolo de cuvinte, pete de culoare, lumini, umbre, înșiruiri de note muzicale, volume, gesturi. Suprapunere perfectă nu există, de aceea fiecare operă de artă are o viață rezultând din toate interpretările care i se dau. Bogatul dialog al artelor, această multiplă intersectare de corzi expresive, de multă vreme știute și elogiate, are o istorie prelungă. Ekphrasis ca „re-prezentare verbală a unei reprezentări vizuale“ se poate petrece și în sens invers, ca probă a transferabilității unui discurs în altul, a tendinței mereu reluate de re-sincretizare a artelor. Cartea de poeme cu ilustrații aduce împreună două discursuri vag tangente, chiar dacă cea mai obișnuită e ilustrația „comandată“ de un poet pentru cartea sa, graficianul aco modându-și stilul și maniera la text. În cazul albumului Plăcuțele din Medio Monte. Cuvânt și imagine semnat de Gabriel Chifu și Mircea Bochiș (Editura Neuma, 2022), lucrurile se petrec oarecum diferit.
E o dublă nețărmurire care îm bo gă țește cele două arte prin supraimposturare. Ca în poem: „Visul de mine azi-noapte visat / brusc, din minte, peste margini a dat […] Ce revărsare neasemuită/ din mintea mea, cea pieritoare, mărginită.“ Reciproca dezmărginire e bun antidot când „Vântul bate, tot mai tare bate vântul, șuieră neomenește, /sparge cerul,/ prin spărtură dă buzna peste noi nelumea“.
Să spun mai întâi că nu e prima dată când Gabriel Chifu se întâlnește cu un ilustrator afin, în stare să vibreze la poemele sale, să le dea o nouă viață, un ecou secund. Astfel, antologia O sută de poeme (2006) e, remarcam la apariție, înainte de toate, un „obiect“ frumos: hârtie bună, literă suplă, verde-coclit, culori rafinate, cu patină, paginare elegant-atipică. Ilustrațiile lui Marcel Voinea prind perfect trăsătura definitorie a scrisului lui Gabriel Chifu. Virate în verde patinat și ele, ilustrațiile sunt construite pe două planuri aparent divergente, dar care traduc chiar tensiunea calmă, dar nu mai puțin vibrantă a textelor. Așezări de cetate grea, labirinturi apăsătoare, fațade închise, ca de cazarmă ori de închisoare, ruine funebre, toate submi nate/con tracarate/ salvate de personaje clovnești, de aripi, roți, cercuri (rătăcite din poezia lui Geo Dumitrescu?!), de făpturi în stare să se strecoare, să râdă de fețele răului, să-l sfideze cu seninătate, cu o doză de umor, cu ironie blândă, dar și cu încăpățânare netă, cumva fără rest. Față în față cu lumea și cu textul, deschis, „nețărmurit“, mereu în curs de spargere a limitelor, fie ele reale ori convenționale, Răul însuși, interior ori exterior, e atunci fascinant, poemele cadențând memorabil „o dezmărginire, / o promisiune, o lentă dizolvare în lumină“, cu o vâscozitate de miere grea alunecând printre crestele clipelor ucigașe. Și Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită și tot de el povestită (2009) are pe copertă o lucrare semnată de același Marcel Voinea (iar Nicolae Manolescu scrie „de mână“ textul escortă). Personajul desenat evoluează pe panta unui acoperiș abrupt și colorat, în noapte, legat la ochi, pe un soi de scaun cu rotile, e un orb bruegelian căruia încremenirea anume a tabloului îi acordă un cec în alb și răgazul unor scenarii salvatoare. Tot astfel, gabriel chifu, povestitorul istoriei năstrușnice a lumii, numără clipe, ore, tristeți, uimiri, deznădejdi și mai ales așteptări, toate pe buza prăpastiei. „Cred în proza de tip palimpsest, în care straturile succesive de semnificații se însumează dând sensul ultim al cărții, care este interogativ și spiritual“, spune prozatorul, anunțându-și deja disponibilitatea de a accepta valențe multiple. În Elegia timpului. Un an de poezie (2018), trestiei gânditoare îi scapă repetat înțelesul. „Tablouri dintr-o expoziție“ a surpărilor ființei, elegiile își devin lor însele contraforturi. Ilustrațiile Mihaelei Șchiopu, un fel de Magritte cu alunecări decorative și straturi de podoabe, răspund în amestec de rozuri plămânii și griuri la neliniștita suspendare a poemului, acel transfer permanent între corpul repede trecător, de carne și sânge („trupul mi-e harcea-parcea“), și corporalitatea mai prelung durabilă a poemului-înger („aștept să vină un înger diafan mărinimos / să mă strângă cu fărașul“). Tensiunea se întreține între cele două „corpuri de iluminat“ existența: trupul, cu toate simțurile sale la pândă, cu vârstele-matrioști în forfotă disputându-și priorități în clipă, și cuvântul, cu trupul lui metaforal nețărmurit, revărsat peste crochiul febril al poemului. Lectura semnelor memorative și a zvonurilor dinăuntru dezgroapă cu o încântare de arheolog al ființei averea de potențialități a vârstelor succesive de dincolo de „făptura de cauciuc, / de încercare, de folosință comună“; dar și a alterilor care-și dispută același trup într-o oglindire în mic a Lumii însăși: „Suntem mai mulți în acest trup. / Toți răspundem la același nume.“ În fine, O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră (2020) descrie lapidar maniera ondulantă a scrisului lui Gabriel Chifu: impetuoasa gesticulație a constructorului de cetăți scripturale și umbra insistentă, dezvrăjită, a temătorului de ruinurile la purtător. O istorie a omului sfâșiat între nemărginirea proiectelor și viziunilor sale, și limitarea drastică impusă de muritudine, dar și de vremi. Este vorba în esență despre condiția de trecător a omului, firește, dar desenată cu tușe aspre și scrijelituri adânci, căci, în cazul artistului, intemperiile cad, bacovian, direct pe creier. De reținut portretul autorului în viziunea Mihaelei Șchiopu. Înfruntarea cea mare se poartă aproape obsesiv între alterii dinăuntru („pentru mine / lumea s-a mutat înăuntru“), mereu atenți la seisme, cutremurați de rezistența limitelor, vulnerabili la semnalele brutale din afara trupului, acest înșelător adăpost. Am citit și în acest volum strania imbri care a solemnității cu (de)râderea, nu neapărat oximoronică, fiindcă nu despre contrarii împăcate într-o nouă înfățișare e vorba, ci de hărțuirea neîncetată dintre bine și rău, cu nenu măratele lor nuanțe, care încheagă ceea ce se numește „o viață“.
Ei bine, ce se întâmplă altfel în albumul Plăcuțele din Medio Monte? Au fost selectate poeme în seama cărora Mircea Bochiș își lucrează tăblițele de plumb și ilustratele. Mărturisește că e ceea ce a „văzut“ citind textele, că poetul e „vinovatul“, el a stârnit vedeniile. Tehnica nu e nouă. Tăblițele de lut ori de plumb cu inscripții au o istorie milenară, iar introducerea de secvențe scripturale în corpul unei lucrări de grafică nu e nici ea raritate. Ilustrata a apărut la mijloc de secol 19 ca variantă mai ieftină de corespondență, indiscreția fiindu-i ignorată. Foarte curând i s-au adăugat un soi de distrageri ale atenției. Textul scurt al mesajului e copleșit de desene, reproduceri. Ieftinătatea cartolinei e pusă în umbră, ea devenind cărăuș metaforal (pleonasm voit!) pentru fotografii, pictură, imagini de sărbătoare etc. Mircea Bochiș spunea altă dată (apropo de proiectul text-imagine lucrat cu Marian Ilea): „Cred că arta contemporană a ajuns în stadiul în care nu mai este suficientă o singură formă de exprimare, adică numai pictură, numai gravură, numai poezie, numai dans sau numai sculptură. Opera de artă contemporană devine un fel de mixaj între toate aceste genuri găsindu-și singură această formă de mixaj din care apare automat o operă de artă independentă și fără autor.“ Argumentele crezului sunt prezente la fiecare pagină. Artistul din Baia Sprie (dar cu bune ecouri europene ale operei sale) alege un loc prefăcut nedefinit, căci Medio Monte e unul dintre vechile nume ale așezării mara mureșene. Pe lucrările sale pune pecetea aliajelor și a con-topirilor: „allumons nos fer à souder“ (EMAIL ART BOCHIȘ). Proiectul său de con-topire are două secțiuni. Pe de-o parte, fragmente preferate de poem sunt scrijelite în plumb, înzestrate astfel cu patină, vechime, istorie. Un fel de a le recunoaște valabilitatea general-umană. Cuvintele sunt eternizate, devin efigii, blazoane, paftale boierești, păzite de siluete în relief, un soi de paznici la far. Pe de altă parte, poemul tipărit din cărțile „văzute“, aflat la locul său în pagină, este copiat de mână pe ilustrata din pagina vecină. Scrisul își recapătă funcțiile grafice pierdute. Mircea Bochiș, fantast, polivalent, liber, își asumă poemele, le apropriază pentru a le include lecturii sale creatoare. Nu le va semna, firește, cum o făcea personajul lui Borges plus Bioy Casares, cititor atât de îndrăgostit de textul celuilalt, încât îl transcrie literă cu literă și-și pune numele pe copertă. Dar cred că și-ar putea găsi asemănări (dacă n-a făcut-o deja) cu Jehan Calvus (vezi Bumgartes al II-lea, 1999) care scria: „Aș copia într-o carte a mea toate pasajele pe care le admir și cu care mă pot identifica până la gradul în care cred că l-aș fi putut scrie eu însumi.“ Așadar, cartolinele transcriu poemul, întreg sau fragmente, și îl retrimit autorului (adresantul e prezent pe fiecare: Dlui Gabriel Chifu, Fundația România literară…, dar și expeditorul), dar înmugurit, împodobit, învechit ca vinul de soi, călătorit deja prin lume (dovadă timbrele din țări diverse, multe vechi – mi s-a părut că seamănă celor din albumul meu filatelic din copilărie). Desenul însoțitor e și el liber, cu tehnici felurite. Fantasmează în jurul poemului fie cu gravuri patinate, fie cu crochiuri fulgurante, cu fragmente de frescă, cu prelucrări digitale. Colajul, deși bogat, divers, nu pune în umbră poemul, ci, cumva, îl adăpostește, îl luminează, îl deschide. Autorul nu dispare, ci acceptă asocieri. Ilustratorul iese din îngrădirea paginii sale separate, pătrunde în teritoriul scriptural, îl include gestului său plastic sugerând vibrația interpretării infinite, cu rest incitant (cum ar zice Alexander Baumgarten).