Gabriela Adameşteanu. Diminețile provizorii ale personajelor

Gabriela Adameșteanu s-a impus destul de repede în literatură și a intrat, încă înainte de 1989. Romanciera își datorează această indiscutabilă situare în top mai ales romanului Dimineață pierdută, unul dintre cele mai importante și mai populare romane românești scrise, totuși, sub comunism, și unul dintre cele mai incitante. Dimineață pierdută (1984) este un roman care are deopotrivă virtuțile literaturii de calitate și darul de a fi cuceritor pentru un public divers. Este destul să citești comentariile de pe blogurile unor tineri postate în ultima vreme, la mai bine de trei decenii de la apariția romanului. Este o carte care instruiește fără a plictisi, evocă fără a cădea în dulcegărie, șochează și uimește, fiind mai ales o galerie de personaje, de portrete în care monstruozitatea și gingășia coexistă. Păstrez numai o vagă amintire a dramatizării realizate de Cătălina Buzoianu, poate și pentru că nu am văzut-o pe viu, ci la TV. E cert că montarea de la Bulandra (1987, cu modificarea titlului prin punerea articolului hotărît: Dimineața, cu Gina Patrichi – Ivona și Tamara Buciuceanu – Vica) a contribuit la popularitatea romanului, punîndu-l oarecum pe aceeași treaptă cu niște produse cam din aceeași epocă, destinate succesului, dar literar inferioare: Arta conversației, Biblioteca din Alexandria etc. E sigur că dramatizarea, cu tot potențialul considerabil al actrițelor, nu a putut decît să reducă bogăția și complexitatea cărții și mai ales savoarea limbajului (rămas deseori în faza de monolog interior) ale Vicăi Delcă. Madam (fără e final) Delcă este unul dintre cele mai, ca să nu zic cel mai, pregnante personaje feminine ale literaturii noastre, beneficiind și de feminitatea autoarei. Căci bărbații literaturii i-au creat pe Moromete, Ioanide, Grobei, Ladima, Danton, dar mai nicio femeie care să stea în picioare. Nu le uit, cînd spun asta, pe Otilia, Alta Gralla, Mara sau Vitoria Lipan. De Doamna T., Corina sau chiar Joițica nici nu mai vorbesc. Pentru cel care o cunoaște, fie și superficial, pe Gabriela Adameșteanu, romanul este încă o sursă de uimire. Scriitoarea nu poate fi nicicum asociată cu personajele ei, nu doar cu Vica Delcă, dar nici măcar cu Ivona, natura sa fiind atît de diferită, încît pare neverosimil că le-a creat chiar ea. Este, probabil, cel mai flagrant caz (iar superlativul!) de „nepotrivire de caracter“ între autor și personaj. Căci Preda are puțin din Moromete, destul din Niculae și chiar din Petrini, Călinescu e sigur un Felix și un Ioanide, pînă și Barbu un fel de Princepe. Acestei tendințe firești și irezistibile de a se ipostazia în personaj, Gabriela Adameșteanu îi rezistă cu brio. Romanul ei este creație, premeditare, autenticitatea este construită, pictată abstract pentru ca doar de la distanță să recunoaștem în amestecul de linii frînte conturul unui portret de un crud și vibrant realism. În prefața ediței celei mai recente, a V-a, Sanda Cordoș compară plasticitatea limbajului și capacitatea de a reproduce limba vorbită a Gabrielei Adameșteanu cu cele ale lui Paul Goma, punîndu-le la vîrf pe ambele. Poate crede că i-a făcut un compliment. În realitate, capacitatea de a „auzi“ și a reproduce limbaje ale Gabrielei Adameșteanu este situată mult mai sus, alături de Preda și Barbu, de Rebreanu. Acest simț al limbii vii este un detaliu, dar unul important, în constituirea valorii romanului Dimineață pierdută. Un roman mai liric, dar, paradoxal, mai documentat este Întîlnirea. El iese oarecum din seria la care Gabriela Adameșteanu va reveni cu Provizorat (2010) și Fontana di Trevi (2018). Aceste romane din urmă propun un alt personaj foarte interesant al prozei românești contemporane: Letiția Arcan, născută Branea. Letiția apare pentru prima dată în Drumul egal al fiecărei zile (1975) și revine, mai ceva ca în Dumas, după 35 de ani, în Provizorat. Își va încheia destinul (deși nu putem fi siguri) în Fontana di Trevi. În cel mai recent roman și cel mai izbutit din serie, Letiția revine în România din Franța, unde s-a stabilit de multă vreme, ca să încerce să-și recapete proprietățile. Are drepturi ca moștenitoare a înaintașilor săi, burghezi destul de înstăriți, dar nu e singura urmașă a unei familii relativ numeroase. Dezrădăcinata locuiește la familia unor vechi prieteni, cam din aceeași generație, în camera fiicei lor, Claudia, care cutreieră lumea din bursă-n bursă, fiind acum prin Statele Unite. Și alte personaje ni se par cunoscute: Petru Arcan, soțul Letiției, Sorin, amantul ei, figură importantă în Provizorat, acum mort și prezent în amintirile iubitei abandonate cândva în mod cinic, tocmai când o lăsase însărcinată. Îi oferise bani pentru un avort ilegal, dar ea îi refuzase indignată. Chiar și Tincuța, menajera gazdelor Letiției, mamă de pușcăriași, seamănă cu Vica Delcă din Dimineață pierdută. Dar nu numai personajele ficționale sunt de recunoscut în Fontana di Trevi (2018), ci și autoarea. Personajul central și narator, Letiția Branea, care ne povestește totul, ca și în Provizorat, este și ea scriitoare, ca autoarea, numai că nu a debutat, abia acum, că tot a venit în România, își caută un editor pentru amintirile ei din care, la final, decide „să nu taie nimic“. Nici nu e nimic de tăiat, viața Letiției s-a tăiat, ca să zic așa, singură, ca maioneza. Ceea ce nu s-a tăiat este cordonul ombilical care o leagă de patrie unde n-a dus-o prea bine, dar unde se întoarce, căutându-și, după cum spune cu luciditate propriul ei soț, pretexte să revină. Probabil că Letiția nu își caută editură și nici proprietăți de recuperat. Viața ei în Franța e destul de înlesnită.

Gabriela Adameșteanu nu este Letiția Branea, dar scrisul celei din urmă este probabil al ro man cierei. Ceea ce caracterizează ro manele Gabrielei Adameșteanu, cele din trilogia Letiției, dar și celelalte, este expunerea în detaliu, cu aplicație și pe studii concrete de caz, a „banalității răului“, faimosul concept pornit de la studierea terorii naziste, care și-a găsit o ilustrare în cei 45 de ani de comunism ai României. Luată în detaliu, la banii mărunți ai torturilor cotidiene, viața Letiției a fost un infern. Rezumată în linii mari, nu a fost decât o existență mijlocie a unei femei în perioada comunistă, în România: a plecat din orașul natal în Capitală, a făcut studii superioare. A lucrat în sistemul editorial, nu a tras la șaibă. S-a măritat „bine“, cu un intelectual cu perspective. A avut parte și de iubire, fie ea și clandestină. Și-a înșelat soțul și a fost înșelată de amant. A scăpat cu viață din cutremurul din 1977 – fostul ei iubit, nu. În final a emigrat pe urmele soțului său. Letiția Branea a fost, judecând statistic, în prima treime a populației României comuniste, din punctul de vedere al fericirii și bunăstării. Socotind însă la nivelul suferințelor individuale, ea ilustrează zicala: să nu dea Dumnezeu omului (femeii) cât poate să îndure. Ea a fost victima răului banalizat pe care Gabriela Adameșteanu, prin chiar vocea Letiției, îl descrie cu o incomparabilă, obiectivă acuratețe, cu o artă impecabilă a dezvăluirii amănuntelor. În ceea ce înseamnă strivirea „ca fapt divers“ a trupului și sufletului omenesc, romanciera este o maestră.

Simpla și inevitabila viețuire a fost pentru personaj un șir de cazne demne de beciurile medievale, de la băuturile infecte la mediul uman execrabil și de la procedurile avortive demne de bolgiile dantești la coti – diana călătorie cu autobuzul și traiul la bloc: cu soțul legiuit în apartamentul conjugal (dar nu și în pat, pentru a evita sexul, ci pe canapea), iar cu amantul într-o garsonieră de împrumut. Ceea ce revendică Letiția și cere să i se retrocedeze este dreptul de a privi în urmă și de a-și înțelege viața, dreptul la spovedanie și la iertarea pe care ezită să și-o acorde. Letiția, ca și creatoarea ei, este prea lucidă să nu înțeleagă modul acesta, iluzoriu și simbolic de a-și recăpăta viața. Se va mulțumi cu relatarea ei, crâncenă în amănunte, cu judecarea celor care i-au fost colegi de temniță nedeclarată și a celor care, ieșiți din iadul banal, se agită cu iluzii și mai mari. Activismul social și politic, trendul de îmbogățire și occidentalizare par, prin privirile ei, grotești. Ea are nostalgia vremurilor în care mâncarea lipsea, băutura era oribilă, dar iubirea putea fi din belșug. Deși nici de aceasta n-a prea avut parte. Romanul – excelent – este o carte despre suferința neîncetată, imposibil de uitat, încrustată pe piele și în suflet, a celor care au traversat banalitatea răului comunist. Și s-au contaminat inevitabil de pestilența lui. Prin galeria sa de personaje, Gabriela Adameșteanu este o autoare importantă. Se cuvine ca proza contemporană, critica și cititorii s-o săr – bătorească.