El País / El Mundo / El Heraldo / El Cultural – toate patru aceste importante publicații au declarat romanul „În toate a fost frumusețe“ (Ordesa – titlul original) de Manuel Vilas cartea cea mai bună publicată în limba spaniolă în anul 2018. Aceasta a apărut de curând și în limba română, la Editura Pandora M (traducere de Marin Mălaicu-Hondrari). Mai jos: un interviu despre tematica delicată a acestui roman scris de către unul dintre cei mai iubiți și mai apreciați scriitori spanioli contemporani.
Cristian Pătrășconiu: O întrebare pe care o pun numai și numai cu admirație: cum ați putut scrie o asemenea carte? Cum ați putut duce povara a ceea ce ați scris în Ordesa?
Manuel Vilas: Este o întrebare foarte bună. Eu cred că romanul are la bază iubirea. Este o scrisoare de dragoste adresată tatălui și mamei mele și, chiar dacă romanul include pasaje dramatice, tragice, iubirea predomină. Prevalența iubirii, prezența ei îmi permit să duc povara cărții, fiindcă, în fond, motivația este iubirea, deși sunt multe pagini pline de dramă și de spaimă.
„Inima mea seamănă cu un copac negru, plin de păsări galbene care țipă și îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu.“ Mai seamănă cu un copac negru, plin de păsări galbene?
Acest sentiment descris în carte este cauzat de decesul tatălui și al mamei. Ordesa este un roman de doliu. Durerea exprimată în roman este cea a pierderii suferite. Eu sunt un orfan, mi-am pierdut tatăl și mama. E adevărat că acum suntem în anul 2022 și a trecut ceva vreme de la moartea mamei mele, iar timpul, așa cum știm cu toții, vindecă rănile, însă Ordesa este o carte scrisă într-un moment în care moartea mamei mele era foarte recentă, de aceea durerea este exprimată atât de intens. Acum au trecut patru ani de când am scris Ordesa și păstrez în continuare în suflet amintirea mamei, dar nu-mi mai cauzează o suferință atât de mare.
Cum poate să fie depresia / melancolia o binecuvântare pentru un scriitor? Dar căderea / decăderea – când sunt acestea bune/utile pentru un scriitor?
Există întotdeauna un instinct de supraviețuire. Spre exemplu, când scriitorul, ca ființă umană, se prăbușește, scriitorul poate ajuta ființa umană, fiindcă el are o sarcină de îndeplinit, aceea de a scrie. Eu, când m-am confruntat cu alcoolismul, o perioadă despre care povestesc în roman, alcoolismul m-ar fi putut face să mă prăbușesc cu totul, dar cum trebuia să vorbesc despre alcoolism într-un roman, această sarcină a făcut ca eu să nu sfârșesc prin a mă prăbuși. Cu alte cuvinte, scriitorul a ajutat ființa umană, pentru că avea o sarcină de dus la bun sfârșit, aceea de a scrie. Eu am renunțat atunci la băutură, nu mai beau de peste șapte ani. Scriitorul m-a ajutat, fiindcă el are o sarcină pe lume, trebuie să scrie, de aceea pe mine literatura realmente m-a salvat de la prăbușire.
Aș mai vrea să adaug că Ordesa este un roman autobiografic prin excelență, tot ce se povestește în carte este adevărat, s-a întâmplat. Există o diferență între autoficțiune și autobio grafie: eu nu scriu autoficțiune, ci autobiografie. Autoficțiunea inventează lucruri. Eu nu inventez nimic.
Cum anume este Ordesa „o carte cervantină“?
Cervantes era un scriitor care iubea viața. Ceea ce Cervantes ne învață mai presus de toate este să iubim viața, iar opera sa Don Quijote e un roman al luminii, o utopie extraordinară a dragostei de viață. Aceasta este principala învățătură ce se desprinde din Don Quijote. În linii mari, generale, Don Quijote este un roman al luminii, un roman care pledează pentru viață. În aceasta constă influența lui Cervantes asupra literaturii mele.
Ce culoare are Ordesa acum în mintea dumneavoastră? Era, cândva, galbenă…
Este în continuare galbenă. Galbenul e o culoare cu precădere enigmatică, este culoarea memoriei, culoarea lucrurilor pierdute, a sentimentelor pierdute. Eu m-am gândit că povestea familiei mele, dacă ar fi să aibă o culoare, ar fi galbenă. Când a murit mama, mi-am dat seama că familia mea dispărea, iar culoarea care a redat acea dispariție a fost galbenul. Este o culoare care exprimă foarte bine sufletul meu.
V-ați luptat mult cu dumneavoastră scriind (la) această carte?
Da, pentru că trebuia să decid ce părți din viața mea aveam să povestesc și ce părți nu. Dat fiind că este un roman referitor la viețile altora, viețile părinților mei, trebuia să decid din ce punct de vedere urma să povestesc acele vieți. Era vorba de viețile altora. Trebuia să văd ce autoritate morală aveam eu pentru a nara și a face vizibilă viața tatălui și a mamei mele. Aceasta a fost principala problemă, dar, dacă eu nu scriam romanul, familia mea dispărea, avea să cadă pradă uitării. De aceea, s-a dat un fel de luptă între aceste două idei: pe de o parte, ideea legitimității pe care o am eu pentru a povesti viața părinților mei, iar pe de alta, faptul că, dacă nu am legitimitatea de a le povesti viața, viața familiei mele va fi dată uitării. Și am decis s-o povestesc.
Cum apreciați că este Ordesa – o carte a zilei sau o carte a nopții? O carte a fantomelor, sau mai ales o carte a luminii?
Este o carte a luptei dintre întuneric și lumină. Romanul este în permanență o luptă între spaimă, moarte și viață, iar în final eu cred că învinge viața.
Ați încercat să vă imaginați ce ar fi spus mama dvs., dacă ar fi citit această carte? Dar să vă imaginați cum ar fi reacționat tatăl dvs. la lectura ei?
Mi s-a pus de multe ori această întrebare, însă Ordesa este un roman care vorbește despre morți. Toți sunt morți. Eu nu aș fi putut scrie acest roman, dacă părinții mei ar fi fost în viață, nu-i așa? E adevărat că și eu m-am gândit uneori ce-ar fi zis tatăl și mama mea despre această carte, dar este o întrebare teoretică, pur teoretică, pentru că de fapt romanul este despre morți. Cu excepția copiilor mei, niciun personaj nu mai e printre noi, așadar n-ai cum să întrebi pe cineva care a trecut în neființă ce părere are despre o carte – nu? – ce părere are despre un roman, fiindcă toate personajele din Ordesa sunt deja moarte.
Cum e cartea aceasta – dvs. ați spus-o la un moment dat – „un roman de luptă“ („a combat novel“)? Cu ce / cu cine luptă? Luptă cu timpul?
Da, mă lupt cu uitarea, cu moartea. Mai ales cu uitarea și cu moartea. Ordesa este un fel de templu în care trăiește o familie ce luptă pentru ca amintirea sa să nu dispară. Ordesa atrage cititorii, fiindcă fiecare om are impregnată în memorie povestea familiei sale. Orice femeie sau bărbat a avut părinți – tată și mamă – și chiar dacă aceștia sunt morți, are o relație permanentă cu ei. Acesta este marele mister pe care îl abordează romanul: cum este relația dintre vii și morți.
Credeți că romanul e o „armă“ cu adevărat puternică?
Este o armă spirituală, o armă sentimentală, este o bucurie.
Aveți și fotografii în această carte – sunt parte din carte, parte din discurs. Sunt fotografiile buni companioni ai memoriei, sau ceea ce pot ele salva – ceea ce pot salva din trecut – e foarte puțin?
Fotografiile au o capacitate foarte mare de evocare a trecutului, sunt aproape diabolice. Roland Barthes spunea că subiectul fotografiei este moartea, dar dintr-odată fotografia devine o clipă de eternitate în viața fiecărui om. În Ordesa se spune că fotografia este căderea luminii soarelui asupra corpurilor. Asta înseamnă viață. Viața este căderea luminii soarelui asupra corpurilor, iar fotografia reușește să facă acel moment etern pe o bucată de hârtie, pe un cartonaș. Orice om care privește fotografiile părinților săi simte cum îi tresare inima, fiindcă este o dovadă de netăgăduit a faptului că tatăl și mama ta au fost vii la un moment dat. Fotografia întruchipează viața morților, ceea ce este tulburător. De aceea am inclus fotografiile în roman.
„Vorbesc despre oamenii ăia, despre stafii, despre morți, despre părinții mei morți, despre iubirea mea pentru ei, despre cum iubirea nu mai trece.“ Ați vrea să treacă?
Da, sigur. Toți orfanii, toți cei care ne-am pierdut părinții, avem fantezia de a-i revedea. Este o fantezie minunată. Aproape că este în ADN-ul tuturor religiilor. În toate religiile Pământului există fantezia de a revedea oamenii pe care i-ai iubit, după ce mor. E o fantezie încântătoare. O iluzie extraordinară.
Dacă – spuneți dvs. în această carte – „suferința e o mână întinsă celuilalt“, atunci și cartea aceasta – radiografie superbissimă a suferinței – e tot o mână întinsă, nu-i așa?
Da, desigur. Este o mână întinsă, pentru ca aceia care citesc cartea să-și vadă propriile familii. Intenția mea este ca, prin intermediul familiei mele, cititorul să poata vedea propria sa familie. Acesta este pactul literar al romanului. De fapt, tatăl și mama mea nu sunt importanți. Importanți sunt tatăl și mama cititorului, care își va vedea părinții prin intermediul alor mei.
Ce ați făcut în ziua în care ați pus ultimul punct în/la această carte? Țineți minte în detalii acea zi? A fost ca o eliberare?
A fost foarte complicat, fiindcă aveam două – trei deznodăminte alternative și a trebuit să aleg doar unul, deznodământul actual. Îmi amintesc o incertitudine accentuată, de natură tehnică și literară. A fost mai degrabă o zi de consum psihologic, dar am avut, totodată, certitudinea că, din punct de vedere literar, alesesem deznodământul potrivit.
Ce trebuie sau ce este bine să se întâmple cu privirea noastră, cu ochiul nostru, cu sufletul nostru, dacă vreți, pentru a vedea – așa cum e titlul în limba română al cărții dvs. minunate – că „în toate a fost frumusețe“?
După ce ființele dragi au murit, are loc un fel de transformare a durerii în frumusețe. Așa se explică acest titlu. În Italia și în Portugalia, titlul Ordesa s-a tradus In tutto c’è stata bellezza, în italiană, care este o propoziție extrasă din roman, o propoziție foarte importantă din roman, pentru că ea, titlul vor să spună că după suferință, după viață, apare în mod misterios frumusețea.
