Proză de Dan Stanca: „Asasinatul”

Pe vremea când eram studenți la Facultatea din Filosofie din București, discuțiile noastre favorite se roteau în jurul unei teme din Evanghelie, care-l pune în discuție pe tânărul bogat, ajuns în fața lui Hristos. Omul nu se pierde cu firea și-l întreabă pe Domn ce trebuie să facă pentru a intra după moarte în Împărăția cerurilor. Mântuitorul nu ezită și-i oferă imediat rețeta. Ca să dobândești viața veșnică, trebuie să vinzi tot ce ai, să împarți banii săracilor și să mă urmezi indiferent ce dificultăți vei întâmpina de acum încolo. De la sine înțeles, tânărul bate în retragere, dându-și seama că nu poate face ce i se cere…

Amândoi ne amuzam, deși nu era deloc amuzant, de această cedare a omului, nevrednic de înalta propunere. Eu mă distram cel mai mult, ceea ce, mi-am dat seama imediat, îl deranja pe Laur. Într-un fel mă și bucuram că tânărul evocat se retrage cu coada între picioare, deoarece aceasta confirma cumva viziunea raționalistă și chiar minimalizatoare pe care o aveam asupra unor episoade biblice. Hai să fim serioși, n-a fost chiar așa, tovarășii apostoli și evangheliști au mai și pus de la ei, au făcut, ce mai tura-vura, literatură… Atitudinea mea îl supăra pe Laurențiu, dar fiind buni prieteni, nu ajungeam la ceartă. Știam ca în ultimul moment să evităm presupusul conflict. De altminteri, așa a și supraviețuit prietenia noastră. Altfel, s-ar fi dus de râpă, ceea ce, Doamne sfinte, spun acum, ar fi fost mai bine, deoarece nu aș mai fi trăit șocul. Ziua aceea mi-a rămas încrustată în memorie și nu aș fi uitat-o nici după ani și ani…

Mergeam cu Eugenia de-a lungul străzii bătrâne, fostă Nuferilor, pe urmă botezată după numele generalului francez din primul război, care-și făcuse de lucru pe aici, prin țară, Berthelot, eu avusesem o înregistrare la Radio, iar ea mă așteptase deoarece, în acea după-amiază, nu avea programări la cabinet și-și îngăduia o scurtă plimbare. Ne-am propus să facem câțiva pași, eventual să ne oprim și la un local profilat pe preparate din pește, care ne îmbia, fiind exact în drum. Stând acolo la o masă, am fi avut în față și priveliștea oferită de o biserică impozantă, ițită semeț dintre casele din zonă, arie unde, din fericire, nu se ridicase nici un bloc, întrucât proiectul ceaușist de la sfârșitul anilor optzeci pentru realizarea străpungerii spre Piața Victoriei nu a mai fost pus în practică.

Atunci a început totul. Întâi am zis că ni se pare și deci că nu poate fi adevărat, dar tot ce a urmat a dovedit că nu putea fi vorba de nicio înșelătorie. Împușcăturile erau adevărate și nu ne jucase auzul nicio festă. Mie unuia, om mai în vârstă, acele focuri de armă mi-au aruncat memoria cu mulți ani în urmă, spre acel, cum se spune, însângerat decembrie 1989, când stăteai pitit în casă și auzeai venind de afară zgomotul făcut de arme. Nu crezusem că voi retrăi așa ceva, dar uite că spre apusul vieții mi-a mai fost dăruită o experiență oarecum echivalentă. Totuși, cele două situații nu se compară. Atunci a fost aproape război, acum nu am avut de-a face decât cu un asasinat care, la o adică, în zarva circulației, poate fi chiar trecut cu vederea. Lumea e grăbită, nu e deloc atentă la ce se întâmplă în jur, oamenii le au în cap numai pe ale lor și, dacă vrei să le atragi atenția spre altceva, te reped de nu te vezi, așa că un om împușcat, fie și mortal, nu e ceva care te abate neapărat din drum. Eventual auzi știrea seara, la televizor, și abia atunci îți cade fisa exclamând: Dar parcă am trecut și eu azi pe acolo, pentru ca pe urmă să adaugi cu o vagă nedumerire: Oare cum n-am băgat de seamă?

Am mai înaintat atunci puțin spre locul de unde veniseră zgomotele, până în momentul în care au apărut polițiști, jandarmi, toate echipajele pregătite pentru asemenea intervenții. Au închis perimetrul, iar la întrebările trecătorilor referitoare la cauza acestor măsuri, indivizii ridicau din umeri. Unul dintre puștii aceia în uniformă chiar și-a aprins o țigară, aceasta în mod ostentativ, pentru a ne da de înțeles că nu are rost să-l deranjăm. Nimeni nu i-a mai pus vreo întrebare, dar oamenii, bănuitori, începuseră să dea târcoale locului. Simțeau ei că la mijloc se ascunde ceva special, chiar dubios, ceva care poate să fie cu bătaie lungă. Noi doi, Eugenia și cu mine, nu ne-am vârât chiar nasul, păstrând un interval de siguranță. Cu toate acestea, începuse să ne fie teamă. Eu, cel puțin, chiar dârdâiam, simțind că, așa cum se spune, de ce ți-e frică nu scapi. Nu aveam, deci, cum să scap de ceea ce poate atârnase tot timpul deasupra capetelor noastre și amenințase să se transforme într-o cădere fatală. Destinul are principala caracteristică, aceea de-a nu se abate cu un milimetru de la orbita trasată și, prin urmare, de-a nu-i cruța pe aceia care se află în vizor. Laur și cu mine avusesem mereu o asemenea intuiție și de aceea nu o dată spusesem că aparținem deja unei scheme neiertătoare, intrăm într-un desen al cărui contur e tăiat adânc în carnea noastră, nu ne mai putem sustrage soartei care are legile ei aspre, dar și reflectă o lumină suprapământeană. Astfel, rolurile erau deja împărțite. Eu trebuia să fiu martorul, acela care supraviețuiește oricăror încercări pentru ca mai târziu să poată povesti cum a fost și ce a văzut. El, însă, trebuia să se sacrifice. Își va pierde de timpuriu viața pe care ne-o va lăsa moștenire pentru a trage învățăminte, a avea un material asupra căruia să cugetăm, să înțelegem că, dacă așa a fost să fie, atunci din acel moment încolo vom trăi cu totul altfel. Evident, gravitatea unei asemenea concluzii ne făcea mai degrabă să râdem decât să ne îngrijorăm. Eram de fapt și comici, așa că ne puteam duce liniștiți la culcare. Dar timpul își vedea de ale lui, adică mai fura o zi, o săptămână, o lună din viața noastră și ne făcea mai săraci. Sărăceam pe nesimțite și, când am fi dat de fundul sacului, atunci am fi început să tremurăm de-adevăratelea.

Tremurul acela m-a apucat pe mine în după-amiaza acelei zile de toamnă, în fața perimetrului delimitat strict de forțele de ordine. Banda galbenă care interzicea orice pas mai departe separa două tărâmuri. Era tărâmul vieții, unde se amestecau mulți gură-cască, dar și persoane cărora nu le venea să creadă că e vorba de un asasinat comis ziua, pe lumină, era tărâmul morții… Degeaba aș fi încercat să aflu ce s-a întâmplat, nimeni nu era dispus să vină cu explicații fiindcă, la urma urmei, asta e, apatia și nu frenezia caracterizează societatea de azi. Dar dacă nu-i apatică, e isterică, adică reversul apatiei, iar un om isteric nu arată astfel că-i pasă, ci că-și consumă energia într-un mod zgomotos și inutil. Acolo însă, la doi pași de catedrala romano-catolică, nimeni nu-și dădea în petec. Oamenii veneau în număr din ce în ce mai mare, dar se purtau decent, ca și când ar fi trăit un soi de respect, dacă nu chiar de pietate, față de cel mort. Din când în când, îl mai auzeai pe unul care, mirat, mai mult întrebându-se pe sine decât pe altcineva din jur, bolborosea: Și cum, dom’le? A fost împușcat? Dar cine e? Despre cine e vorba? Eu, din păcate, aveam o presimțire sumbră. Eugenia, ca întotdeauna, care detestă politica, dar o amuză faptul de-a vedea suit pe scaunul dentar ditamai politicianul căruia îi e frică în momentul în care ea se apleacă asupra gurii lui cu bormașina, nu mai avea răbdare și trăgea de mine pentru a pleca mai repede. Între nerăbdarea ei și dorința de-a mi se confirma ceea ce deja intuisem că poate fi, eram rupt în două.

Mai stai puțin! i-am spus atunci, dar mai bine i-aș fi ascultat sfatul și ne-am fi cărăbănit. Am fi evitat o scenă penibilă care m-a adus în centrul atenției. Așa a fost atunci. Din mulțime s-a desprins o femeie care a făcut câțiva pași spre mine. La început, nu am recunoscut-o sau o recunoșteam, dar, nevenindu-mi să cred, mă încăpățânam să spun că nu e ea. Oare ea să fie? mă întrebam ca un caraghios, pierzând astfel secunde prețioase care, folosite, m-ar fi putut pune la adăpost. Femeia nu mai avea nicio legătură cu acea ființă cunoscută cu ani în urmă, într-o bodegă de lângă Gara de Nord, o vietate amărâtă, care pentru niște bănuți acolo, zvârliți din mers, e în stare să facă orice. Când a ajuns la mai puțin de un metru, nu am mai avut nicio îndoială, dar faptul acesta nu mă consola câtuși de puțin, dimpotrivă, mă făcea să sufăr, să urlu, să mă dau cu capul de toți pereții. Știu că în clipa imediat următoare am întins mâna cu gând s-o mângâi, gest absolut nerecomandat, care a întărâtat-o și mai mult. Mi-a tras una peste mâna care voia să dăruiască tandrețe, iar apoi, poate cu aceeași palmă sau cu cealaltă, m-a plesnit violent. Lovitura a sunat ca o bubuitură și poate chiar a făcut concurență împușcăturilor auzite mai înainte. Obrazul mi s-a înroșit acuzând o fierbințeală neobișnuită. Nu era vorba de durere, ci de o rușine care mă îngropa de viu. Eugenia se făcuse mică mititică, temându-se poate că va fi și ea luată la bătaie. Nici vorbă să sară în apărarea mea precum o vajnică soție, care nu suferă să-și vadă bărbatul umilit în plină stradă, ziua în amiaza mare… Nici vorbă… Noroc însă că Marina nu mi-a mai dat pe urmă nicio atenție și a dispărut în mulțime. Eu, ca prostul, stăteam lipit de locul acela de parcă picioarele mi-ar fi fost de plumb. Nu puteam să fac un pas… Da, ea era, Marina Ștefăniță, femeia aceea prăpădită pe care o cunoscusem întâmplător și pe care o tratasem ca pe o prostituată, deși, idiot cum sunt, în ziua aceea aveam chef de teorii și, în fața ei, am început să desfășor o expunere bazată tocmai pe raportul dintre prostituată și curtezană…

Nenorocirea noastră, peroram eu, a oame nilor din prezent, este aceea că am pierdut sensul noțiunii de curtezană, fapt de neînchipuit pentru bunicii noștri, de exemplu, care trăiau într-o altă lume, cu alte maniere și moravuri, pentru care bordelul nu era futelniță, ci loc select unde plăteau gras, dar se și simțeau în al nouălea cer. Asta știe cine a avut bunici bogați, fiindcă erau și pe vre murile acelea destui păduchioși și răpănoși care-și rezolvau nevoile ca acum, în spatele unor boscheți…

Cuvintele de atunci începuseră să-mi zbâr nâie prin minte, fără nicio omisiune…

(Fragment din romanul Generalii