1. Cu câțiva ani în urmă – 6-7 ani – Horia-Roman Patapievici a susținut, la Cluj-Napoca, o suită de trei conferințe sub umbrela „Edictum Dei“ despre, tema generală, creștinism. Mai aplicat: a) „Despre dovezile existenței lui Dumnezeu și rugăciune“, b) despre „Dumnezeu și experiența modernității“și despre c) „Nașterea sufletului creștin“. Deocamdată, aceste trei documente atât de prețioase ale unei gândiri filozofico-teologice cu totul ieșite din comun pe care suntem privilegiați să o vedem „la lucru“ stau accesibile doar sub formele trendy (și încă nu știm cât de perisabile…) pe care ni le livrează noile tehnologii, minunatul și, în unele privințe, fragilul, Youtube în cazul de față. Cei interesați de aceste discursuri le pot găsi, bunăoară, la următoarele linkuri: a) https:// youtu.be/0jUUpBvushI; b) https://youtu.be/uKinmIJQIKw; c) https:// youtu.be/ikVBnPLC4iE. Materia acestor excepționale conferințe stă foarte bine de o carte – și anume, convingerea mea este puternică în acest sens, de încă o carte importantă pentru cultura română (și, țin să accentuez aceasta, pentru tradiția vie a gândirii de tip creștin), marca Horia-Roman Patapievici.
2. Istoric, cronologic așadar, prima conferință din suita celor trei, e una „personală, în sensul că privește o mare personalitate a culturii occidentale, europene prin extensie, Blaise Pascal, și pe sora acestuia, Jacqueline Pascal“. Mai mult: „pentru că subiectul este de așa natură, o să vedeți cum anume argumentul în favoarea existenței lui Dumnezeu și adevărul în favoarea adevărului religiei creștine pe care Pascal l-a dezvoltat este ceva care ne obligă să fim persoane. Altfel spus, ne obligă să vedem, atunci când ne uităm la oameni, dincolo de mulțime, individul și, în individ, persoana“.
3. Voi schița câteva (foarte puține, de fapt) linii directoare ale demonstrației pe care o face Horia-Roman Patapievici în această primă conferință. Foarte simplu spus: aici e pus în joc – în jocul superior al ideilor, desigur – ceea ce se numește „argumentul lui Pascal“ în favoarea lui Dumnezeu și (în ultima treime a conferinței) avem și o ilustrare superbă a credinței trăite, odată cu relatarea emoționantă – un elogiu călduros totodată –, o relatare pe care H.-R. Patapievici o face despre sora lui Blaise Pascal. Într-una dintre formulări, iată în ce constă acest argument: „cum pot să înțeleg omul? Răspunsul lui Pascal este (…): prin religia creștină. Și de ce prin religia creștină? Pentru că în centrul creștinismului este figura lui Isus Hristos. Iar Isus Hristos este descris prin dogma hristologică – cele două naturi, care sunt în raporturile pe care le-am menționat. Din acest motiv, omul – care nu este ca persoana hristică, ci este pe un ordin sub aceasta – resimte ca fiind contradicții severe, îngrozitoare, insuportabile lucrurile care, în Hristos, formează o unitate divină și senină. Din acest motiv, există un adevăr al religiei creștine. Pentru că religia creștină explică faptele. Acesta este argumentul lui Pascal“.
4. Argumentele tradiționale în favoarea existenței lui Dumnezeu – bunăoară, cel ontologic sau cel cosmologic – „se adresează doar minții. Nu simțurilor, ci minții. Ele sunt formulate pe nivelul cognitiv care corespunde ideilor, gândurilor și rațiunii“. Mai e însă ceva esențial, ceva care se poate educa: „Pascal numește facultatea cognitivă care corespunde nivelului, ordinului existenței lui Dumnezeu inimă. El spune că inima este o facultate de cunoaștere. Așa cum rațiunea este o facultate de cunoaștere, iar simțurile sunt o facultate de percepție, inima ne ajută să îl vedem pe Dumnezeu. Prin urmare, cum pot formula un argument la nivelul gândirii, astfel încât să prinzi inima. El spune că se poate. Așa: gândirea inimii este rugăciunea. Cum se ajunge la acest lucru? Se ajunge printr-o înclinare a inimii. Înclinat spre inimă. Iar acest lucru se face prin rugăciune“.
5. Sunt (cel puțin) trei afirmații tari cu care lucrează Horia-Roman Patapievici în cea de-a doua (și foarte provocatoare pentru gândire!) conferință publică a tripticului pe care l-a prezentat sub egida „Edictum Dei“. Și anume: i) „Dumnezeul care este responsabil de modernitate este Dumnezeul care este responsabil de mintea creștină și este Dumnezeul creștin. Este un Dumnezeu care are o legătură profundă cu Dumnezeul Vechiului Testament“: ii) „fără civilizația creștină nu ar fi existat o civilizație a modernității“ și iii) „elementul crucial în cele două civilizații este un nou tip de minte“.
6. De aici derivă o anume „experiență a modernității“. În formularea lui Horia-Roman Patapievici: „experiența modernității înseamnă felul în care noi, astăzi, suntem obligați de funcțio-na rea modernității să ne raportăm la tot. Atât la modernitatea însăși, cât și la originile ei“.
7. Dacă vom pune împreună aceste argumente care susțin „experiența modernității“, vom ajunge, logic, arată H.-R. Patapievici, la acest raționament: „modernitatea poate fi înțeleasă ca împotriva creștinătății numai dacă negi faptele. Dar nu poți nega faptele. Iar faptul ferm, imposibil de ocolit, cred că poate fi formulat în acest mod: civilizația modernității este succesoarea civilizației creștine; civilizația creștină este încorporată, prin mintea creștină, în mintea modernă și în civilizația modernității. Atunci când toate acestea funcționează, funcționează și această moștenire împreună cu un anumit mod de raportare la divinitate care a fost a creștinismului și care continuă să fie a mo dernității. Există un destin pentru o viață religioasă în interiorul modernității prin recunoașterea acestui fapt“.
8. Titlul complet al celei de-a treia conferințe publice susținute de Horia-Roman Patapievici la Cluj-Napoca pe care o semnalăm aici este „Nașterea sufletului creștin. De la mintea lui Marcus Aurelius la sufletul lui Aurelius Augustinus“. Comparația care este explicită încă din titlul conferinței e între două sisteme de gândire – stoicismul și creștinismul – între două cărți geniale ale istoriei gândirii filozofice și, în cele din urmă, între două minți: „două cărți – Către sine însuși („această carte este o Evanghelie a celor care nu cred în supranatural“ – E. Renan) și Confesiunile –, întrucât ambele lucrări se referă la suflet și întrucât diferența pe care vreau să o construiesc se referă la suflet, trebuie să vedem despre ce suflet vorbesc ei“. Și doi autori despre care H.-R. Patapievici formulează în acest fel: „Comparăm capodoperele, iar în privința autorilor acestora, Dumnezeule, chiar avem ce compara: pentru că sunt două vârfuri în sine, și omenește, și în privința pozițiilor pe care le ocupă – unul, față de Antichitate (deci suntem la sfârșitul unei mari culturi), al doilea, față de începutul unei mari culturi, care este cultura Evului Mediu“.
9. Marcus Aurelius, mai întâi: „Marcus Aurelius este sfârșitul a tot ce a fost mai bun din Antichitate. Nu e în sens propriu sfârșitul Antichității. Dar îmi place să îl vedem așa, pentru că ceea ce este magnific, cum a fost Antichitatea, este frumos să sfârșească frumos. Or, Marcus Aurelius este una din minunile acestei lumi. Perfecțiunea pe care a atins-o Marcus Aurelius este perfecțiunea sufletului antichității. Este perfecțiunea unui anumit tip de suflet pe care am încercat să îl descriu foarte succint prin etapele prin care a trecut noțiunea de «pshyche» de la Aristotel și până la noțiunea generală de suflet cu care lucra, în secolul al doilea după Hristos, Marcus Aurelius pe care, într-un sens o avea, în orizontul noțional, filozofic, Aurelius Augustinus. Cu o modificare care va fi foarte importantă“.
10. Aurelius Augustinus (Sfântul Augustin – pentru catolici; Fericitul Augustin – pentru ortodocși; Augustin – pentru filozofi): „schema lui Augustin este foarte puternică: este, de fapt, schema lumii creștine. Este sufletul individual care are importanță pentru că face parte din istoria divină. Sufletul individual nu are o istorie care este propriu-zis profană (…) Iar această istorie nu este niciodată profană, pentru că este istoria nu a omului, ci a omului aliat cu Dumnezeu. Adică, istoria omului face parte din istoria divină? „Confesiunile reprezintă o conversație pe care Augustin o are cu Dumnezeu. El, în permanență, i se adresează lui Dumnezeu. Nu îi spune «dumneavoastră», îi spune direct «tu». E un Dumnezeu cu care el intră într-un dialog de tip rugăciune. Augustin, în rugăciune, i se adresează lui Dumnezeu.“
În fine, e de spus și aceasta: rândurile de mai sus – o ordonare ușor provocatoare a unor, nu mai multe de atât, conspecte făcute în marginea celor trei conferințe – sunt, în mod fundamental, o invitație la ascultarea integrală a celor trei mari momente de gândire filozofico-religioasă susținute, magistral, de Horia-Roman Patapievici. Acolo, în ele, se află o comoară.